Relaţii bilaterale

Statul ISRAEL


Denumire oficială: Statul Israel

Scurt istoric

Istoria poporului evreu este legată de ţara sfântă, prin cursul evenimentelor dintre anii 2000 şi 1000 înainte de Hristos când descendenţii lui Abraham, sub conducerea mai multor lideri (printre care Moise, Ioshua, Saul), s-au apropiat de ţinutul filistinilor, iar regii David şi Solomon, în jurul anului 1000 înainte de Hristos, au pus bazele viitorului regat Israel în Canaan.

Cuceririle asiriană, babiloniană şi cea romană, iar ulterior cea turcă i-au forțat pe evrei să emigreze în toată lumea – crearea diasporei evreieşti. La sfârşitul secolului al XIX-lea, a apărut mişcarea sionistă, întemeiată de Theodor HERZL, care propaga ideea reîntoarcerii evreilor în Palestina, în acea vreme aflată sub ocupaţia turcă.

În noiembrie 1917, ministrul de externe britanic, lordul Balfour, a promis evreilor sprijinul Marii Britanii pentru realizarea unui cămin naţional al evreilor în Palestina, ceea ce a declanşat puternice proteste. După înfrângerea Turciei în primul război mondial, la 24 aprilie 1920 teritoriul Palestinei a fost pus, prin hotărârea Ligii Naţiunilor, sub mandat britanic.

La 29 noiembrie 1947, Adunarea Generală a ONU a votat Rezoluţia 181/II referitoare la planul de partiţie a Palestinei în 6 părţi, dintre care trei (56% din teritoriu) erau destinate statului evreu, trei (43%) - statului arab palestinian, iar oraşul Ierusalim era pus sub administraţia ONU, ca zonă internaţională. Adoptarea acestei rezoluţii a fost urmată de izbucnirea unor confruntări violente în Palestina.

La 14 mai 1948, mandatul Marii Britanii asupra Palestinei a expirat şi trupele britanice au fost retrase. Agenţia Evreiască a proclamat în aceeaşi zi crearea Statului Israel, având o suprafaţă de circa 14.000 km2, pe teritoriul care fusese repartizat statului evreu de ONU. SUA, fosta URSS şi un mare număr de state au recunoscut imediat acest act.

La 15 mai 1948 a izbucnit primul război arabo-israelian (opunând Israelului Egiptul, Siria, Libanul şi Iordania) declanşat de neacceptarea de către lumea arabă a planului de partiţie. În urma conflictului care a durat până în iulie 1949, Israelul a ocupat o parte din teritoriul destinat statului arab palestinian, precum şi partea de vest a Ierusalimului. În 1949 Israelul a semnat armistiții separate cu Egipt, Liban Iordania și Siria. Linia de demarcație stabilită a consfințit trecerea sub control israelian a încă aproximativ 7000 km2.

La 29 octombrie 1956, Israelul - urmat la scurt timp de Marea Britanie şi Franţa, a atacat Egiptul în urma naţionalizării de către acesta a Canalului de Suez, în iulie 1956.

La 5 iunie 1967, a izbucnit un nou conflict ("războiul de şase zile") între Israel, pe de-o parte, şi Egipt, Iordania, Irak şi Siria pe de altă parte. Până la 10 iunie 1967, când a fost realizată încetarea focului, forţele israeliene au ocupat Peninsula Sinai, Gaza, Cisiordania, Podişul Golan şi Ierusalimul de Est, teritorii cu o suprafaţă de peste 60.000 km2.

La 6 octombrie 1973, Egiptul, Siria şi Iordania au atacat Israelul declanşând "Războiul de Yom Kippur", numit astfel deoarece a început în ziua sărbătorii religioase evreieşti cu acelaşi nume. Conflictul a durat până la 17 ianuarie 1974.

După încheierea acordului de pace cu Egiptul (26 martie 1979), Israelul s-a retras (25 aprilie 1982) din întreaga Peninsulă Sinai.

La 6 iunie 1982 forţele israeliene au lansat Operaţiunea "Pace pentru Galileea", în intenţia de a determina plecarea luptătorilor OEP din Liban. Prezenţa militară a Israelului în Liban s-a prelungit până la începutul lunii iunie 1985. După această dată, nu a mai rămas decât un număr de consilieri militari israelieni pe lângă Armata Libanului de Sud, creată şi finanţată de Israel, activând într-o fâşie de circa 20 km pe teritoriul libanez.

În anii 1980 şi 1981, prin hotărâri ale Knesset-ului, Ierusalimul de Est (în acel moment, 22 km2) şi Podişul Golan (1.176 km2) au fost anexate de Israel.

Teritoriile Cisiordania (5.572 km2) şi Gaza (367 km2) au fost puse sub administraţie militară israeliană.

Decembrie 1897 – octombrie 1991 (sau septembrie 1993): prima Intifada. Revoltă pe scară largă a palestinienilor, care, pe lângă protestele împotriva Israelului, a avut și o componentă intra-palestiniană, prin executarea a peste 800 de persoane acuzate de colaborare cu inamicul.

În perioada 30 octombrie – 1 noiembrie 1991, a avut loc la Madrid, Conferinţa internaţională de Pace de la Madrid, care a deschis calea procesului de pace.

În urma Acordului palestiniano-israelian de la Cairo (4 mai 1994), armata israeliană s-a retras din Ierihon şi Fâşia Gaza (15 mai 1994). Conform Acordului de extindere a Autonomiei Palestiniene (Oslo II, semnat la Washington la 28 septembrie 1995), armata israeliană s-a retras din principalele oraşe, urmând a se retrage din alte aproximativ 450 de aşezări palestiniene din Cisiordania, trecând în mâinile autorităţilor palestiniene administrarea întregii regiuni, mai puţin oraşul Ierusalim.

În prezent, Israelul se întinde pe o suprafaţă formată din teritoriul deţinut până în 1967, precum şi Cisiordania, Podişul Golan şi Ierusalimul de Est, ocupate în 1967.

Disputele teritoriale cu Regatul Haşemit al Iordaniei au fost rezolvate prin semnarea, la data de 26 octombrie 1994 a Tratatului de pace israeliano-iordanian (reglementarea graniţei estice, mai puţin în zona unde ar urma să fie întemeiat statul palestinian).

La 25 mai 2000, Israelul a finalizat retragerea unilaterală a forţelor sale militare din sudul Libanului, aplicând astfel Rezoluţia 425(1978) a Consiliului de Securitate ONU.

La 28 septembrie 2000, urmare vizitei liderului opoziţiei Ariel Sharon la Esplanada Moscheilor – loc sfânt musulman, al treilea ca importanţa dupa Mecca şi Medina, s-au declanşat o serie de proteste ale populaţiei palestiniene, “Intifada Al Aqsa” (a doua Intifada), care au degenerat în confruntări israeliano-palestiniene de proporţii, desfăşurate pe o perioadă de peste 4 ani.

Membrii Cvartetului internaţional (UE, ONU, SUA şi Rusia) adoptă un Plan de relansare a Procesului de Pace din Orientul Mijlociu (Road Map – Foaia de Parcurs), prezentat opiniei publice la 30 aprilie 2003.

La 17 august 2005, premierul Ariel Sharon a început executarea planului de retragere unilaterală din Gaza şi din 3 mici colonii din Cisiordania, proces care s-a încheiat la 22 august 2005.

La 27 noiembrie 2007 a avut loc, la Annapolis (SUA), Conferinţa asupra procesului de pace israeliano-palestinian. Evenimentul a condus la adoptarea unei înţelegeri comune israeliano-palestiniene care, printre altele, stabileşte reluarea imediată a negocierilor directe de pace şi implementarea „foii de parcurs” a Cvartetului sub monitorizarea SUA. La 12 decembrie 2007 s-au reluat negocierile directe între cele două părţi.

La 27 decembrie 2008, Israelul a declanşat operaţiunea „Cast Lead”, constând exclusiv în lovituri aeriene asupra obiectivelor militare ale Hamas din Fâşia Gaza, respectiv asupra sediilor unor instituţii ale mişcării integriste. La 3 ianuarie 2009, Forţele de Apărare Israeliene (IDF) au declanşat a doua fază a operaţiunii „Cast Lead”, prin intrarea trupelor terestre în Fâşia Gaza, iar la 21 ianuarie 2009 s-au retras din Fâşie.

La 2 septembrie 2010, la Washington, s-au reluat negocierile directe dintre Israel şi Autoritatea Naţională Palestiniană, fiind întrerupte la sfârşitul aceleiaşi luni. Încercările ulterioare de reluare a negocierilor directe au eşuat.

La 26 octombrie şi 14 noiembrie 2011, trimişii Cvartetului au avut întâlniri paralelele cu oficialii israelian şi palestinian, în vederea relansării negocierilor.

După eforturile de 9 luni ale secretarului de stat american, John Kerry, începând cu 30 iulie 2013, divergenţele dintre cele două părţi cu privire la soluţionarea principalelor probleme (securitate, frontiere, refugiaţi) nu au fost depăşite. Ambele părţi se acuză reciproc de lipsă de voinţă de a avansa către o soluţie finală.


Situația geografică

Statul Israel este situat în Orientul Mijlociu, ocupând o fâşie îngustă de teritoriu pe malul de est al Mării Mediteraneene şi având ieşire la Marea Roşie. Se învecinează la sud cu Egiptul, la sud-vest cu Fâşia Gaza, la est cu Cisiordania şi Iordania, la nord cu Libanul şi la nord-est cu Siria.

Suprafaţă: 20.770 km2 – fără Fâşia Gaza şi Cisiordania.

Populaţie: 8,462,000 milioane persoane (estimat 2015). În Israel trăiesc aproximativ 86.200 originari din România şi 125.800 descendenţi ai acestora, conform Biroului Central de Statistică al Israelului.

Capitala: A fost stabilită, la proclamarea independenţei, la Tel Aviv, iar la 20 ianuarie 1950, în Ierusalimul de Vest. În 1980, Knessetul a adoptat o lege prin care Ierusalimul, în întregime, este proclamat "capitala unită şi veşnică" a ţării. Comunitatea internaţională nu a recunoscut această lege, toate statele păstrându-şi ambasadele la Tel Aviv.

Ziua naţională: Ziua Independenţei ("Yom Atzmaut"), aniversarea declarării independenţei Statului Israel, la 14 mai 1948. Această dată variază în fiecare an, după calendarul religios ebraic, fiind a 5-a zi a lunii Iyar. În 2016, aceasta va fi marcată la 12 mai.

Limbă oficială: Ebraica și araba. Populaţia mozaică mai vorbeşte, într-o mică măsură, idiş (dialect iudeo-german) şi ladino (dialect iudeo-spaniol). Se vorbesc rusa, engleza şi unele limbi europene, inclusiv româna.

Monedă naţională: Shekel nou (ILS). Cursul mediu de schimb (în noiembrie 2015): 1 USD = 3,89 ILS, 1 Euro = 4,14ILS


Structură de stat

Statul Israel nu are o constituţie scrisă. În iunie 1950 Knesset-ul a adoptat o Constituţie de stat în evoluţie, sub forma unui set de legi valabile pentru o perioadă nedefinită (îmbogăţite ulterior).

Formă de guvernământ: Israelul este o democraţie parlamentară, bazată pe principiul separării puterilor în stat:

  • Puterea legislativă: Knesset-ul
  • Puterea executivă: Guvernul
  • Puterea judiciară: Curţile de Justiţie

Şeful statului: Preşedintele este şeful statului, ales de Knesset pentru un singur mandat de 7 ani. Îndatoririle preşedintelui sunt: semnarea legilor, dreptul de a graţia şi de a comuta sentinţe, primirea scrisorilor de acreditare a ambasadorilor, numirea unor înalţi funcţionari. În prezent, preşedintele Statului Israel este Reuven Rivlin, ales în iunie 2014.

Puterea executivă (Guvernul): Puterea executivă este exercitată de prim-ministru care este și șef de cabinet.

Primul-ministru și ministru al afacerilor externe: Benyamin Netanyahu (martie 2015), liderul partidului Likud Beitenu.

Puterea legislativă: Knesset-ul – Parlamentul unicameral, compus din 120 de membri, aleşi prin vot universal, secret şi direct, pentru o perioadă de 4 ani. Are drept de vot orice cetăţean israelian în vârstă de cel puţin 18 ani. La 17 martie 2015, au avut loc alegeri parlamentare. Actualul parlament are următoarea structură: Likud – 30 locuri, Uniunea Sionistă – 24 locuri, Lista Arabă – 14 locuri, Kulanu – 10 locuri, Yesh Atid – 11 locuri, Habayit Hayehudi – 8 locuri, Shas – 7 locuri, United Tora Judaism – 6 locuri, Yisrael Beitenu – 6 locuri, Meretz – 4 locuri.

Knesset-ul îşi desfăşoară activitatea în cadrul sesiunilor plenare şi prin intermediul a zece comitete de lucru.

Președinte: Yuli-Yoel Edelstein (martie 2013), Likud Beitenu.


Puterea judiciară

Israelul dispune de un sistem cu trei nivele juridice:

  • Judecătoriile de pace – instanțele cu magistrați, situate în cele mai multe orașe din țară.
  • Judecătoriile districtuale – servesc în calitate de curte de primă instanță și curte de instanță de apel, ele sunt situate în cinci din cele șase districte ale Israelului.
  • Curtea Supremă de Justiție de la Ierusalim, instanța supremă cu un dublu rol: cel de înaltă instanță de apel și cel de Înaltă Curte de Justiție.


Situația internă

Ultimele alegeri parlamentare au fost organizate în martie 2015. Actuala coaliție de guvernare este condusă de premierul Benjamin Netanyahu, susținut de partidele Likud, Kulanu, United Tora Judaism, Shas şi Habayit Hayehudi. Principalele partide sunt Likud, Yisrael Beyteinu, Yesh Atid, HaBait Hayehudy.

Mandatului președintelui Shimon Peres, ales pe un termen de șapte ani, s-a încheiat la data de 27 iulie 2014. Scrutinul electoral pentru alegerea noului președinte al Statului Israel a avut loc la 10 iunie 2014.

Procedura de alegere a președintelui Statului Israel revine membrilor Knesset-ului, candidații trebuind să își prezinte candidatura, concomitent cu sprijinul a cel puțin zece parlamentari, cu două săptămâni înainte de momentul votului.

Președintele ales este Reuven Rivlin. Ceremonia de învestire a noului președinte a avut loc la 24 iulie 2014.

Ianuarie 2016

 

Centrul de presă

Ţări - zone geografice

Ţări - zone geografice