Arhiva diplomatică

150 de ani de diplomaţie românească modernă (1862 - 2012)


De la conformism la frondă: politica externă a regimului Gheorghiu-Dej

În primii ani ai puterii comuniste, guvernul de la Bucureşti s-a afirmat ca unul dintre cei mai docili sateliţi ai Uniunii Sovietice, factorul sovietic fiind determinant în formularea oricăror demersuri de politică externă. Tratatul de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală încheiat cu URSS, la 4 februarie 1948, cu o valabilitate de 20 de ani, avea prevăzută obligativitatea consultării guvernului sovietic în toate problemele de politică externă. Prin acest act, România renunţa la promovarea unei politici externe proprii, relaţiile sale diplomatice, exceptând statele frăţeşti, fiind complet îngheţate. În acest context, legăturile cu statele occidentale aproape că au încetat, iar reprezentanţele diplomatice din capitala României, mai ales cele americană, britanică şi franceză, au fost supuse unor presiuni constante din partea aparatului de represiune.

Între 1948 şi 1954, izolarea diplomatică a României a fost aproape completă. Orice decizie sovietică era îndeplinită fără rezerve. O primă aliniere la deciziile venite de la Moscova a fost schisma sovieto-iugoslavă (1948), evenimentul transformând România într-unul dintre principalele centre ale campaniilor anti-titoiste. Consecinţa directă a fost mutarea sediului Cominformului la Bucureşti şi denunţarea tratatului încheiat cu Iugoslavia.

În dorinţa de a-şi consolida poziţiile strategice la Gurile Dunării, Uniunea Sovietică a preluat, la 23 mai 1948, Insula Şerpilor, fiind încălcate astfel prevederile Tratatului de Pace de la Paris din 1947. Cedarea s-a realizat prin semnarea unui simplu proces verbal de către Nikolai Pavlovici Sutov, prim-secretar al ambasadei sovietice la Bucureşti, şi Eduard Mezincescu, reprezentant al Ministerului Afacerilor Externe al RPR.

Subordonarea completă faţă de URSS şi ritmul accelerat al sovietizării au dus la apariţia unor zvonuri referitoare la iminenta transformare a României într-o republică unională. Numit ambasador la Moscova, George Kennan (mai 1952), considera că transformările pe care România le suferise în cei patru ani de la instalarea guvernului comunist făceau din aceasta candidata ideală pentru fuzionarea cu Uniunea Sovietică. În opinia ambasadorului american, un argument în plus în favoarea uniunii era poziţia strategică a României, care întărea sistemul defensiv sovietic la Dunăre şi Marea Neagră. Zvonurile au persistat până la începutul anilor ’50, când moartea lui Stalin a determinat o reformulare a strategiilor sovietice pentru consolidarea regimurilor staliniste din Europa Central-Răsăriteană.

Ca urmare a dispariţiei lui Stalin, URSS a lansat, la mijlocul anilor ’50, o adevărată ofensivă pacifistă: îşi reconcilia relaţiile cu Iugoslavia, promitea, în spiritul Genevei, o cooperare paşnică între Est şi Vest şi îşi retrăgea trupele din Austria. Sceptică în privinţa „noului curs“ şi a destalinizării, conducerea de la Bucureşti s-a aliniat directivelor sovietice în planul politicii externe. Şi de această data, România lui Gheorghiu-Dej s-a remarcat nu numai prin graba cu care a încetat atacurile împotriva Iugoslaviei, dar mai ales prin rapiditatea cu care a acţionat pentru a-şi normaliza relaţiile cu Tito. La 19 iunie 1954, România relua relaţiile diplomatice cu Iugoslavia, iar în august era semnată convenţia pentru redeschiderea căilor de comunicaţie dintre cele două ţări, întrerupte în 1950. Între 1954 şi 1956, România lui Gheorghiu-Dej a încheiat mai multe acorduri şi convenţii referitoare la legăturile feroviare, aeriene, vamale, poştale, culturale, şi reglementa problemele de graniţă şi pe cele ale traficului pe Dunăre.

Normalizarea relaţiilor sovieto-iugoslave a permis reluarea contactelor cu Occidentul. SUA răspundeau favorabil cererii guvernului român din 7 martie 1956 prin care se solicita „începerea tratativelor în problemele financiare nerezolvate“, precum şi redeschiderea altor capitole litigioase (reglementarea statutului oficiului american de informaţii de la Bucureşti, problemele cetăţenilor americani din România, restricţiile impuse legaţiei americane, ridicarea embargoului comercial). De asemenea, la 16 mai 1956, diplomaţii români de la Moscova transmiteau la Bucureşti că existau semnale că Franţa era interesată în normalizarea relaţiilor economice şi culturale cu România. Sub impactul destalinizării, România comunistă iniţia primele demersuri timide de reluare a relaţiilor diplomatice cu ţările occidentale.

Deschiderea tratativelor cu ţările occidentale (în special Franţa, Marea Britanie, SUA), chiar şi în domenii marginale cum era cel al culturii nu a rămas neobservată de către partea sovietică. Potrivit unei informări primite de la Moscova deschiderea culturală ameninţa primatul culturii ruse, ceea ce ar fi dus la diluarea realizărilor obţinute în România după 23 august 1944. Unul dintre funcţionarii Direcţiei a V-a din cadrul MAE sovietic, P. Galicenko, deţinea informaţii conform cărora franceza continua să fie una dintre limbile favorite ale românilor, iar relansarea relaţiilor culturale cu Occidentul venea în întâmpinarea scopurilor „duşmănoase“ ale celor trei state capitaliste. La 15 august 1956, însărcinatul cu afaceri a.i. sovietic la Bucureşti, F.V. Nikolaev, solicita în cadrul unei audienţe cu locţiitorul ministrului de Externe, Ştefan Cleja, ca MAE român să-i pună la dispoziţie informaţii din care să reiasă „amestecul SUA şi al Angliei în treburile interne ale RPR“.

Treptat, după 1956, liderii PMR au început să submineze toate pârghiile de influenţă sovietice existente în România. Evenimentele din Ungaria, dar, mai ales, intervenţia în forţă a sovieticilor, l-au convins pe Gheorghiu-Dej că era necesară o schimbare a politicii faţă de Moscova. Potrivit mărturiei lui Silviu Brucan, ambasador la Washington, Gheorghiu-Dej i-a cerut să pregătească pentru Biroul Politic o analiză a situaţiei internaţionale şi să indice mijloacele prin care România putea să-şi dezvolte un curs politic independent care „să arate, în special, poporului român că noi acordăm prioritate intereselor noastre naţionale şi nu ca până acum celor sovietice“. În paralel, liderul partidului a cerut şi schiţarea unui program economic şi cultural care să ducă la eliberarea României din „îmbrăţişarea ursului sovietic“.

La rândul său ministrul de Externe, Grigore Preoteasa, transmitea în cadrul şedinţei Prezidiului Consiliului de Miniştri, din 28 februarie 1957, că Biroul Politic decisese luarea unor „măsuri practice“ în domeniul politicii externe prin scoaterea din inerţie a aparatului diplomatic: „S-a pus problema să se termine cu teama aceasta de a lua contact cu diferite cercuri politice reacţionare, care joacă un rol în ţările respective, de a nu ne izola discutând numai cu cercurile comuniste din acele ţări. [...] S-a înţeles în felul acesta că politica noastră externă să devină tot mai mult o politică activă“. Ministrul de Externe sublinia că Biroul Politic ceruse ca politica externă a statului român să reflecte interesele naţionale şi să aibă un caracter distinct. România urma să părăsească statutul deranjant de satelit şi să-şi construiască un drum propriu.

Pe fondul ambiguităţilor conducerii sovietice, liderii de la Bucureşti au căutat formulele pentru afirmarea unei politici externe proprii. Desfiinţarea sovromurilor în 1954, retragerea trupelor Armatei Roşii în 1958, a consilierilor şi a specialiştilor au fost măsuri la care sovieticii au consimţit în condiţiile în care regimul de la Bucureşti nu mai avea nevoie de sprijin militar extern pentru a se menţine la putere.

Începutul anilor ’60 a marcat o nouă fază a relaţiilor româno-sovietice. Politica de distanţare faţă de Moscova s-a dezvoltat din perspectiva a trei parametri: dezvoltarea economică a ţării (mai ales a industriei grele); consolidarea regimului intern prin realizarea pactului cu societatea şi deschiderea către Occident şi afirmarea statului român în planul relaţiilor internaţionale. După 1958, tendinţa de control şi coordonare a economiilor statelor membre a devenit tot mai apăsătoare pentru un stat ca România, aflat în căutarea unor formule menite să ducă la atenuarea decalajele care o despărţeau de celelalte ţări mult mai dezvoltate din blocul comunist (Cehoslovacia, RDG, URSS, Polonia).

Planurile lui Hruşciov de a coordona economiile ţărilor frăţeşti prin intermediul CAER-ului s-au lovit de opoziţia românilor. Profitând de destinderea intervenită în relaţiile Est-Vest, liderii de la Bucureşti au lansat un adevărat program de deschidere către Occident, fiind în principal interesaţi de achiziţionarea de tehnologii performante, prin care să-şi susţină programul de industrializare. Planurile de coordonare, înfiinţarea organismului unic şi specializarea economiilor intrau în contradicţie cu strategiile de dezvoltare proiectate de liderii români. Încurajaţi de ritmul de dezvoltare economică, de interesul arătat de statele occidentale pentru deschiderea şi dezvoltarea de noi pieţe, mai ales în domeniul industriei grele, conducerea română a interpretat încercările de coordonare a economiilor naţionale preconizate în cadrul CAER ca posibile piedici în calea unei creşteri economice care ar fi eliberat-o de controlul sovietic.

Individualizarea liderilor români în cadrul blocului comunist s-a manifestat în timpul a două mari evenimente: criza rachetelor şi schisma sovieto-chineză. În primul caz, decizia sovietică de a amplasa rachete în Cuba compromitea planurile României de a-şi normaliza relaţiile cu ţările occidentale, în special cu Statele Unite. Legată de Uniunea Sovietică prin prevederile Tratatului de la Varşovia, România, la fel ca şi celelalte state comuniste, era obligată să-şi respecte obligaţiile care decurgeau din tratat şi să se implice într-un eventual conflict. Liderii români şi-au exprimat, chiar dacă nu în mod oficial, dezaprobarea faţă de acţiunile sovieticilor. Din perspectiva intereselor României asocierea cu intenţiile agresive ale Uniunii Sovietice ar fi dus la blocarea planurilor de deschidere către Occident. Angajată pe linia desprinderii de URSS, prin opoziţia faţă de planurile de integrare din CAER, România risca să ajungă într-o situaţie imposibilă: într-un război economic cu Moscova şi compromisă faţă de Vest. Acesta era motivul pentru care reprezentantul României la ONU, Corneliu Mănescu declara, un an mai târziu, la 4 octombrie 1963, secretarului de Stat al SUA, Dean Rusk, că „în cazul unui conflict declanşat de URSS, similare celei din Cuba, România avea să rămână neutră“. Ministrul de Externe român îl asigura pe oficialul american că guvernul de la Bucureşti, ca membru al Tratatului de la Varşovia, nu fusese consultat în privinţa deciziei de a se amplasa rachete în Cuba, şi pe teritoriul României nu se afla amplasat armament nuclear. Întâlnirea dintre Corneliu Mănescu şi Dean Rusk a fost apreciată ca prima mare oportunitate folosită de guvernul de la Bucureşti de a relansa relaţiile oficiale cu SUA.

Schisma sovieto-chineză a oferit ocazia liderilor PMR de a interveni în disputa ideologică şi de a-şi afirma propria poziţie. Chiar dacă în primii ani ai conflictului, 1961-1962, Bucureştiul a continuat să-şi afirme loialitatea faţă de Moscova, în anii următori, conducerea PMR şi-a nuanţat poziţia faţă de conflict, ceea ce a avut ca rezultat apariţia unor „neînţelegeri“ în relaţiile cu puterea sovietică. Această schimbare poate fi explicată, pe de o parte, prin nevoia conducerii PMR de a găsi un aliat, care să aibă aceeaşi orientare ideologică şi care să susţină programul de dezvoltare economică (industrială), iar pe de altă parte prin dorinţa Chinei de a crea o breşă în spaţiul de influenţă sovietic. Din 1964, mai ales după publicarea Declaraţiei din aprilie, România şi-a manifestat public deschiderea faţă de China. În plan diplomatic, conducerea de la Bucureşti şi-a continuat demersurile pentru recunoaşterea Chinei populare ca membru al ONU ceea ce a dus la îmbunătăţirea relaţiilor bilaterale. Poziţia faţă de ruptura chino-sovietică i-a permis lui Gheorghiu-Dej să-şi construiască propria zonă de autonomie în procesul distanţării de Moscova.

Deschiderea către Occident a fost graduală şi s-a realizat sub forma schimburilor culturale şi ştiinţifice cu trei dintre foştii parteneri tradiţionali ai României: Franţa, Marea Britanie, SUA.

Plenara CC al PMR din 5-8 martie 1963 confirma că România începea să aibă o evoluţie distinctă în cadrul blocului comunist. Ca urmare, ambasadorul american la Bucureşti, William Crawford, cerea Departamentului de Stat revizuirea politicii americane faţă de România. Amabsadorul american la Bucureşti a devenit foarte activ în susţinerea demersurilor româneşti. El a informat în mai multe rânduri Departamentul de Stat că era nevoie de impulsionarea relaţiilor bilaterale şi de încurajarea schimburilor comerciale. În urma informaţiilor primite de la Bucureşti, preşedintele Kennedy menţiona, la 26 iunie 1963, în cadrul unui discurs ţinut la Universitatea Liberă din Berlinul de Vest, că România reprezenta „un exemplu de dizidenţă politică şi economică în cadrul blocului sovietic“. O lună mai târziu, Consiliul pentru Planificare Politică din cadrul Departamentului de Stat aprecia că din punct de vedere economic lărgirea comerţului cu ţările comuniste avea o importanţă redusă. Dar din punct de vedere politic, aceasta ar fi dus la slăbirea poziţiilor Uniunii Sovietice în Europa de Est. La 15 iulie 1963, un raport al CIA remarca orientarea tot mai evidentă a comerţului exterior român către pieţele Europei Occidentale (35% din total), România fiind capabilă să facă faţă unui eventual embargo sovietic.

Un alt episod important al apropierii româno-americane a fost vizita, la Bucureşti, la 3-5 august 1963, a lui Orville Freeman, secretar al Departamentului Comerţului. După vizitarea unor obiective agricole din regiunile Braşov, Banat şi Dobrogea, Orville Freeman l-a întâlnit pe liderul PMR, la cererea acestuia. Gheorghiu-Dej a subliniat interesul României pentru achiziţionarea de instalaţii industriale, mai ales în domeniul industriei chimice. Oficialii români anunţau un nou curs al relaţiilor româno-americane prin eliminarea restricţiilor de călătorie pentru diplomaţii americani (impuse în toamna lui 1956), precum şi prin ridicarea legaţiilor la nivel de ambasadă. Semnarea Tratatului de interzicere a experienţelor nucleare în aer, în spaţiu cosmic şi sub apă a fost un bun prilej pentru Gheorghiu-Dej de a tatona reacţiile americane faţă de dezvoltarea relaţiilor bilaterale. Gheorghiu-Dej transmitea subsecretarului de Stat, Averell Harriman, că statul român avea propria sa politică externă, nu era subordonat Uniunii Sovietice, iar în interiorul blocului comunist statele îşi proiectau relaţiile pornind de la principiul egalităţii şi suveranităţii. Mircea Maliţa era trimis în SUA pentru a perfecta condiţiile în care se puteau obţine de pe piaţa americană instalaţii, maşini, brevete, licenţe pentru domenii precum chimie, petrol, celuloză, hârtie, cauciuc, radio şi televiziune.

Îmbunătăţirea relaţiilor româno-americane s-a tradus prin invitarea, în vara-toamna lui 1963, în SUA de către Dean Rusk, a ministrului de Externe român, Corneliu Mănescu. Una dintre concluziile lui Corneliu Mănescu, după întoarcerea din turneul realizat în SUA, Argentina, Brazilia, Franţa, era că prestigiul României crescuse foarte mult, fiind considerată un „interlocutor de talie internaţională“.

După asasinarea lui J.F. Kennedy, politica de deschidere către ţările Europei de Est a continuat şi sub noua administraţie. În sinteza elaborată de Departamentul de Stat, în februarie 1964, intitulată „Conduita politică a Statelor Unite faţă de comerţul cu Europa de Est“, România era indicată, într-un capitol special, drept un caz-test. Potrivit acestui document, obiectivele administraţiei americane erau: prevenirea extinderii comunismului; limitarea surselor de conflict dintre cele două blocuri şi încurajarea mişcărilor de independenţă. România era un exemplu atât prin distanţarea de Moscova, cât mai ales prin demersurile (oficiale şi neoficiale) de îmbunătăţire a relaţiilor cu SUA. Declaraţia din aprilie a dat un nou imbold relaţiilor româno-americane. În acest sens, o delegaţie guvernamentală condusă de Gh. Gaston Marin, a negociat la Washington, între 18 mai-1 iunie 1964, încheierea unui acord comercial. Fără să obţină tot ceea ce ceruseră în plan economic – două fabrici de cauciuc, trei fabrici de sticlă, instalaţii pentru producerea glicerinei sintetice, amoniac şi piele sintetică, turbine, utilaje de colectare şi prelucrarea a petrolului, o centrală electrică nucleară –, românii dobândeau în plan simbolic încrederea americană.

Guvernul de la Bucureşti nu şi-a limitat acţiunile numai la SUA. Concomitent, erau declanşate acţiuni pentru normalizarea relaţiilor şi cu alte state occidentale, în special cu partenerii tradiţionali Marea Britanie şi Franţa. În martie 1963, Franţa anunţa prin intermediul ministrului său de Externe, Maurice Couve de Murville, că se intenţiona extinderea relaţiilor politice cu România. Destinderea relaţiilor cu ţările occidentale a devenit vizibilă odată cu înlăturarea restricţiilor personalului diplomatic, precum şi cu ridicarea legaţiilor la nivel de ambasadă (cazul celei britanice şi franceze din decembrie 1963).

Deschiderea către Occident nu a fost rezultatul unei acţiuni singulare a conducerii de la Bucureşti. Detensionarea relaţiilor Est-Vest şi reevaluarea politicii americane faţă de ţările din Europa de Est sunt coordonatele principale cărora li s-a subscris politica de desprindere a liderilor români.

În 1964, opoziţia României faţă de Uniunea Sovietică a căpătat forme neaşteptate prin două gesturi spectaculoase: respingerea publică a planului Valev şi Declaraţia din aprilie 1964. Suveranitatea şi independenţa au fost cele două idei fundamentale ale Declaraţiei. Sub titlul „normelor juste“, prin Declaraţia din 22 aprilie 1964, PMR formula principiile relaţiilor dintre statele comuniste: egalitatea în drepturi, neamestecul în treburile interne, dreptul exclusiv al unui de partid de a-şi rezolva problemele politice şi organizatorice, de a-şi alege conducerea şi de a-şi stabili orientarea în politica internă şi externă. Erau denunţate practicile abuzive din „ultima perioadă de existenţă a Cominternului“, precum şi cele din perioada Cominformului, extinderea cultului personalităţii asupra relaţiilor dintre state. Uniunea Sovietică înceta să mai fie centrul mişcării comuniste internaţionale: „Nici un partid nu are şi nu poate avea un loc privilegiat, nu poate impune altor partide linia şi părerile sale“.

Declaraţia a reprezentat o premisă pentru menţinerea autonomiei atât în cadrul CAER, cât şi în cadrul Tratatului de la Varşovia. Prin această declaraţie, conducerea de la Bucureşti îşi redefinea principiile politicii sale interne şi externe. Urmărind câştigarea unui important capital politic, liderii PMR au relaxat regimul prin eliberarea unei mari părţi a deţinuţilor politici şi au definitivat procesul de derusificare, concretizat prin eliminarea obligativităţii studierii limbii ruse, desfiinţarea institutelor de limbă rusă, rescrierea istoriei de pe poziţii naţionale.

Prin acţiunile sale – promovarea unei politici externe proprii în paralel cu consolidarea poziţiei interne, axată în special pe dezvoltarea economică –, conducerea de la Bucureşti a urmărit distanţarea şi nu ruptura de Moscova. România a continuat să rămână membră a Tratatului de la Varşovia şi a CAER. Eforturile conducerii comuniste de la Bucureşti au avut ca rezultat scoaterea din anonimat a României şi creşterea interesului occidental pentru acţiunile sale.