Introducere

ONU

La nivelul ONU, competenţa de a impune sancţiuni internaţionale obligatorii revine Consiliului de Securitate.

Baza legală este oferită de capitolul VII din Carta ONU care permite acestuia să decidă „întreruperea totală sau parţială a relaţiilor economice şi a comunicaţiilor feroviare, maritime, aeriene, poştale, telegrafice, prin radio şi a altor mijloace de comunicaţie, precum şi ruperea relaţiilor diplomatice” (art. 41), dacă constată „existenţa unei ameninţări împotriva păcii, a unei încălcări a păcii sau a unui act de agresiune” (art.39). Aceste sancţiuni internaţionale impuse prin rezoluţii ale Consiliului de Securitate sunt obligatorii pentru toate statele membre ale ONU.

Regimurile sancţionatorii ale Consiliului de Securitate au cunoscut o evoluţie semnificativă, în special după sfârşitul Războiului Rece. În perioada 1945-1990, Consiliul de securitate a impus sancţiuni numai în două cazuri – împotriva Rhodesiei (actualul Zimbabwe) şi Africii de Sud – pentru a condamna încălcarea drepturilor omului şi abuzul de putere din viaţa politică internă. După 1990, o dată cu adoptarea sancţiunilor împotriva Irakului, Consiliul de Securitate a extins utilizarea acestui tip de instrument la tipuri diferite de situaţii cum ar fi: conflictele armate inter-statale, conflicte civile interne, terorism, violări grave ale drepturilor omului şi ale dreptului internaţional umanitar. Din 1990 şi până în prezent, au fost adoptate 18 regimuri sancţionatorii, dintre care 14 sunt în vigoare la nivelul anului 2010.

Creşterea numărului de regimuri sancţionatorii şi complexitatea lor sporită au determinat Consiliul de Securitate să adopte anumite măsuri administrative pentru eficienta lor gestionare. Astfel, s-a creat, în subordinea sa, un cadru instituţional format din organe, unele cu caracter temporar, altele permanente, pentru urmărirea şi îmbunătăţirea procesului de elaborare, aplicare şi implementare a sancţiunilor internaţionale impuse:

1. Pentru problemele specifice fiecărui regim de sancţiuni au fost create Comitete de Sancţiuni care, în general, au mandatul de a supraveghea implementarea de către statele membre ale ONU a sancţiunilor specifice impuse prin rezoluţiile Consiliului de Securitate. În prezent, îşi desfăşoară activitatea 12 comitete de sancţiuni ce funcţionează ca organe subsidiare ale Consiliului de Securitate.

2. Pentru aspectele generale legate de sancţiunile internaţionale, Consiliul de Securitate a decis crearea la 17 aprilie 2000 a unui Grup de lucru informal (Working Group on General Issues on Sanctions

cu mandatul de a elabora recomandări şi ghiduri de bune practici pentru îmbunătăţirea procedurilor de elaborare, aplicare şi implementare a sancţiunilor impuse de Consiliul de Securitate.

3. Pentru a se asigura respectarea standardelor de protecţie a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale la includerea sau excluderea pe sau de pe liste a persoanelor sau entităţilor supuse sancţiunilor internaţionale, prin rezoluţia 1730 (2006), Consiliul de Securitate a decis înfiinţarea unui Punct focal pentru cererile de de-listare. Acest organ permanent a primit mandatul de a administra cererile privind de-listarea în strânsă colaborare cu experţii comitetelor de sancţiuni şi de a asigura un canal de comunicare cu indivizii sau entităţile supuşi sancţiunilor Consiliului de Securitate.

4. În plus, modalitatea de listare ca măsură privind Osama bin Laden, Al Qaida şi Talibanii, în aplicarea rezoluţiilor 1267 (1999), 1822 (2008) şi 1904 (2009) întăreşte garanţiile procedurale cu cerinţe suplimentare privind descrierea detaliată a cazurilor care justifică listarea unor persoane, grupuri sau entităţi, privind condiţiile divulgării de informaţii şi informarea persoanelor în cauză.