Discursuri

Importanţa Procesului de la Haga pentru Politica Externă a României

Vorbitor: 
Bogdan Aurescu, secretar de stat pentru afaceri strategice, Agent al României la CIJ (2004-2009)
Data: 
03.02.2014
Eveniment: 
Conferinţa Internaţională „România şi Curtea Internaţională de Justiţie. 5 ani de la Delimitarea Maritimă în Marea Neagră”
Locaţia: 
Sediul MAE

Doresc să mulţumesc tuturor celor prezenţi astăzi, aici, împreună cu noi. 5 ani au trecut de la pronunţarea Hotărârii în cazul nostru privind Delimitarea Maritimă în Marea Neagră. Este cu adevărat un moment emoţionant. Şi este de asemenea extraordinar să văd aici, din nou împreună, colegii şi prietenii cu totul speciali care au făcut parte din Echipa excelentă care a făcut posibil rezultatul excepţional, pentru România, al procedurilor cazului nostru.

Şi într-adevăr a fost un rezultat excepţional: 79,34% din zona aflată în dispută de aproximativ 12.200 km², adică 9700 km² de platou continental şi zonă economică exclusivă atribuiţi României de către Curtea de la Haga – prima extindere de jurisdicţie suverană şi drepturi suverane ale României după Marea Unire din 1918.

Daţi-mi voie să vă spun din nou cât de onorat am fost, în calitate de Agent al României în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie în acest caz – de-a lungul celor 4 ani, 4 luni şi 18 zile ale procesului nostru în faţa Curţii – să fac parte din această Echipă şi să lucrăm împreună.


Doamnelor şi domnilor,

Permiteţi-mi să spun câteva cuvinte despre semnificaţia acestei Hotărâri a Curţii Internaţionale de Justiţie – Hotărârea nr. 100 a Curţii Mondiale – pentru politica externă a României. Ceea ce este cu adevărat dificil pentru un jurist şi fost Agent în acest caz, pentru că mi-ar fi plăcut în mod deosebit să vorbesc despre caracteristicile juridice ale delimitării din Marea Neagră. Dar am deplină încredere că atât profesorii Alain Pellet şi Jean-Pierre Cot, cât şi bunul meu prieten Cosmin Dinescu vă vor prezenta, în detaliu, particularităţile juridice ale cazului nostru – şi o vor face într-un mod strălucit!

Hotărârea din 3 februarie 2009 a soluţionat un diferend care a durat nu mai puţin de 42 de ani. Mai întâi, România a negociat cu Uniunea Sovietică vreme de 20 ani, pe parcursul a 10 runde între 1967 şi 1987. După destrămarea fostei URSS, problema delimitării maritime în Marea Neagră a fost negociată cu Ucraina, în contextul Tratatului de bună vecinătate şi cooperare din 1997. Acest Tratat Politic de Bază din 1997 nu a soluţionat problema, dar a stabilit, prin Acordul Conex încheiat prin schimb de scrisori între miniştrii afacerilor externe ai celor două ţări, încheiat simultan cu Tratatul, posibilitatea juridică de soluţionare a diferendului prin CIJ, dacă negocierile eşuează şi în funcţie de îndeplinirea unui set complex de condiţii. Apoi, 6 ani de negocieri dificile au avut loc între Bucureşti şi Kiev, pe parcursul a 34 de runde de discuţii. Abia în 2004 acele condiţii au fost îndeplinite, iar România a fost în măsură să sesizeze CIJ, în septembrie.

Decizia politică de a soluţiona diferendul la Haga a fost luată în urma unei evaluări atente care a concluzionat că negocierile nu puteau să ne aducă un rezultat în conformitate cu interesul naţional al României. Şi a fost o alegere perfectă, căci ea a permis României să folosească eficient instrumentele „inteligente” ale dreptului internaţional în beneficul ţării mele!

Când mi-am prezentat discursul introductiv, în calitate de Agent al României, în faţa Curţii, pe 2 septembrie 2008, am subliniat exact acest aspect. Permiteţi-mi să citez primele paragrafe ale acestui discurs, în original în limba franceză, care ilustrează acest aspect dincolo de orice alte argumente:

 

„3. (P)entru România, respectarea riguroasă a dreptului internaţional reprezintă însuşi fundamentul, nucleul esenţial al politicii noastre externe. Dreptul internaţional este, pentru un stat european de talia României, instrumentul cel mai eficace pentru a obţine soluţii juste şi echitabile pentru diferendele internaţionale. (…)

 

4. Această constantă a politicii externe a ţării mele îşi află rădăcinile în contribuţia românească la dezvoltarea dreptului internaţional şi a justiţiei internaţionale. Şcoala română de drept internaţional a dat, printre altele, un judecător în cadrul Curţii Permanente de Justiţie Internaţională pentru întreaga perioadă de activitate a acesteia – Demetru Negulescu, care a scris cu mare autoritate ştiinţifică pe subiectul avizelor consultative, precum şi pe unul dintre principalii fondatori ai conceptelor de drept internaţional penal şi curte penală internaţională – Vespasian Pella – pentru a nu menţiona decât două exemple. Ele se adaugă contribuţiei lui Nicolae Titulescu, fost ministru al afacerilor externe şi preşedinte (în două rânduri) al Adunării Societăţii Naţiunilor, unul dintre autorii definiţiei agresiunii cuprinse în Convenţiile de la Londra din 1933 (Convenţiile „Titulescu-Litvinov”) şi promotor vizionar al conceptului de „spiritualitate a frontierelor” (care anunţa deja principiile Schengen) şi al organizaţiilor internaţionale regionale. În ceea ce priveşte dreptul mării, lucrările pregătitoare ale Convenţiei de la Montego Bay din 1982 demonstrează contribuţia substanţială a României, propunerile sale fiind reţinute, în foarte mare parte, în litera sau spiritul lor, în textul Convenţiei, (…).

 

5. (…) este pentru prima oară când România se prezintă în faţa dumneavoastră în cadrul unei proceduri contencioase. În septembrie 2004, când România a sesizat Curtea cu această cauză (…), ţara mea a efectuat acest demers cu deplina încredere că această curte va soluţiona în mod just şi imparţial acest litigiu, întemeindu-se pe acquis-ul substanţial al jurisprudenţei sale în materie. Acest acquis reprezintă, pentru România, garanţia absolută a unei soluţii echitabile şi conforme cu dreptul. (…)”

 

Doamnelor şi domnilor,

Rezultatul procedurilor în procesul nostru, astfel cum a fost decis prin Hotărârea din 2009, a confirmat validitatea încrederii noastre. Utilizarea dreptului internaţional este o opţiune strategică pentru România pentru că această alegere este de natură să maximizeze eforturile noastre pentru realizarea interesului naţional. Soluţionarea, prin aceste mijloace, a unei dispute îndelungate de 42 de ani, care a fost imposibil de rezolvat prin negocieri, este o dovadă elocventă a acestei concluzii. Într-adevăr, soluţia dată de Curte a fost mai bună decât orice alt rezultat pe care l-am fi putut obţine prin negocieri: cea mai avantajoasă propunere, făcută de fosta URSS în 1987, ar fi dat României doar 50% din zona în dispută la acel moment, adică nu mai mult de aproximativ 4000 de km². Or, prin Hotărârea Curţii, România a obţinut cca. 9700 km², deci aproape de 2 ori şi jumătate mai mult, iar Ucraina 2500 km².

Metodologia de delimitare utilizată de CIJ în cazul România c. Ucraina a urmat, aşa cum a argumentat România în pledoariile sale din timpul procesului, metoda dezvoltată de Curte în jurisprudenţa sa consolidată – o linie de echidistanţă, care nu a mai fost ajustată în funcţie de circumstanţe relevante, acestea nefiind identificate în speţă – şi pe care România a susţinut-o şi pe tot parcursul negocierilor. Cea mai mare parte a argumentaţiei părţii române în proces a fost însuşită de CIJ – în special neac­ceptarea utilizării Insulei Şerpilor ca punct de bază pentru trasarea liniei de delimitare, ea nefiind integrată în confi­guraţia ţărmului ucrainean, şi refuzul acordării oricărui alt rol acestei formaţiuni mari­time stâncoase în delimitare, precum şi aprecierea că nu există nicio disproporţie între lungimile ţărmurilor relevante ale celor două ţări. Hotărârea constituie, în jurisprudenţa CIJ, un reper important, fiind deja citată şi utilizată în delimitările ulterioare.

Faptul că Hotărârea a fost adoptată cu unanimitate de voturi, fără nicio opinie separată sau dizidentă, nici măcar din partea judecătorilor ad-hoc, nu este doar fără precedent în jurisprudenţa CIJ, ci şi o dovadă solidă a corectitudinii şi durabilităţii soluţiei Curţii. Nu am nicio ezitare să spun că acest proces a consolidat expertiza României în domeniul dreptului internaţional, precum şi profilul Şcolii Române de Drept Internaţional şi al ţării mele ca promotor ferm al instrumentelor dreptului internaţional de soluţionare a diferendelor. Dar acest proces nu a fost un accident – conferinţa de astăzi nu este exclusiv dedicată procesului delimitării maritime. Această conferinţă arată că ţara mea s-a dedicat pe termen lung punerii în valoare, în practică, a nobilelor virtuţi ale dreptului internaţional, încă din perioada Curţii Permanente de Justiţie Internaţională. Şi vom continua să o facem – intenţia noastră de a accepta jurisdicţia obligatorie a CIJ este doar o altă dovadă în acest sens.

În relaţiile bilaterale cu Ucraina, Hotărârea din 3 februarie 2009 a eliminat o problemă extrem de complicată şi sensibilă de pe agenda politică bilaterală. De altfel, ambele state au salutat imediat soluţia din Hotărârea Curţii Internaţionale de Justiţie şi sunt bucuros să constat că nu a existat nicio problemă în aplicarea sa din 2009 şi până în prezent. Sperăm de asemenea că exemplul acestei soluţionări va influenţa pozitiv şi rezolvarea altor dosare bilaterale complexe.

Dintr-o perspectivă politică mai largă, procesul de la Haga şi rezultatul său reprezintă un model de soluţionare a diferendelor internaţionale pe cale paşnică în regiunea extinsă a Mării Negre şi în vecinătatea ei. Este o zonă care – cred că veţi fi de acord –  nu duce lipsă de conflicte şi tensiuni, de la delimitări maritime în curs în Marea Caspică, Adriatică şi Mediterană, la conflicte îngheţate şi diferende privind minorităţile naţionale sau energie. România este gata să îşi împărtăşească expertiza şi lecţiile învăţate în beneficiul regiunii şi chiar dincolo de ea.

O altă semnificaţie a procesului nostru pentru politica externă a României este în domeniul securităţii energetice. Dincolo de bătălia juridică, cu diverse argumente şi linii de raţionament în faţa Curţii, miza obţinerii unei linii favorabile de delimitare a fost, cu adevărat, reprezentată de resursele de hidrocarburi ale zonei. Sunt bucuros că activităţile de explorare realizate până acum arată perspective bune pentru resurse importante în zona alocată de Hotărâre României, ceea ce este de natură să asigure un grad înalt de independenţă energetică a României în viitorul nu foarte îndepărtat.

Înainte de a încheia, permiteţi-mi să mulţumesc călduros tuturor acelor care, încă din anii 70, fie ei jurişti, diplomaţi sau din alte instituţii româneşti – unii dintre ei sunt aici, astăzi, în această sală – şi-au adus contribuţia valoroasă la soluţionarea acestui diferend. Şi daţi-mi voie să mă întorc din nou la Echipa mea şi colegii mei. Fără ei şi fără munca lor asiduă, acest excelent rezultat ar fi fost de neatins. În echipa noastră a domnit un spirit superb de prietenie şi cooperare în toţi aceşti ani, şi vreau să îl subliniez de fiecare dată şi mereu.

Vreau să îi mulţumesc profesorului Alain Pellet pentru competenţa şi profesionalismul său excepţional, dar mai ales pentru spiritul tânăr şi dedicarea sa sinceră de adevărat prieten al României. Ca să nu menţionez şi faptul că este singurul care s-a încumetat să mă compare pe mine, Agentul său, într-un moment foarte dificil al pregătirii pentru al doilea tur al pledoariilor noastre orale din septembrie 2008, cu o „baterie electrică” atunci când ceream imperativ să se muncească şi mai mult! Doresc de asemenea să îmi exprim gratitudinea pentru profesorii James Crawford şi Vaughan Lowe pentru munca lor asiduă şi excepţională împreună cu noi. Singurul meu regret este că nu au reuşit, tot din motive profesionale, să fie astăzi cu noi. Daniel Müller şi Simon Olleson, vă mulţumesc pentru contribuţia şi sprijinul voastre nepreţuite – mă bucur foarte mult şi sunt onorat că procesul nostru a fost primul caz în care aţi început să pledaţi în faţa CIJ!

Şi acum – componenta română a Echipei. În calitate de Co-agent, Cosmin Dinescu a fost perfect – văzând lucrurile pe care eu nu le vedeam, mereu cu o minte ascuţită şi propuneri inteligente. Liviu Dumitru – geniul organizatoric tăcut al Echipei noastre, Ioana Preda, Irina Niţă, Mirela Pascaru, Catrinel Brumar, Olivia Horvath, Rodica Vasile, Ion Galea, Alina Orosan şi mulţi alţii din MAE, cartografii noştri Eugen Laurian, Tavi Buzatu – cel mai priceput „vrăjitor” al hărţilor şi schiţelor noastre, şi Ovidiu Neghiu, colegii de la Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale German şi Boroşi – pentru mine voi, membri ai acestei Echipe superbe, şi prietenia voastră reprezintă cel mai important câştig al acestei experienţe. V-aţi făcut perfect datoria şi sunt convins că această ţară trebuie să fie mândră că vă are în serviciul ei.

Într-adevăr această muncă a fost o provocare pentru noi toţi – din punct de vedere profesional, fie juridic, tehnic sau politic, dar şi personal, pentru că ne-a testat limitele, minţile şi chiar rezistenţa fizică. Dar a meritat şi vă doresc să vă puteţi din nou testa capacităţile în alte proiecte importante pentru România. Să vă creaţi propriile voastre echipe şi să duceţi aceste proiecte de coeziune naţională la bun capăt. Aţi dovedit, prin efortul vostru de zi cu zi, că românii sunt capabili să îşi apere interesele naţionale cu capul sus şi eficient.

Nu în ultimul rând, doresc să mulţumesc colegilor din presă. Fie la Bucureşti, fie la Haga sprijinul dumneavoastră – mai ales în timpul audierilor din septembrie 2008 – a fost nepreţuit. Aţi reuşit să vă conectaţi la atmosfera specială a audierilor şi la starea de spirit a Echipei noastre, la intensitatea efortului nostru şi – prin dumneavoastră – ne-aţi conectat la publicul român de acasă. Aţi trăit împreună cu noi emoţiile momentului, acordând astfel un sprijin moral esenţial Echipei, ceea ce a însemnat foarte mult pentru noi.


Doamnelor şi domnilor,

Permiteţi-mi să închei prin a vă mulţumi din nou pentru prezenţa dvs. De asemenea, daţi-mi voie să mulţumesc călduros partenerilor şi sponsorilor noştri, care au făcut acest eveniment posibil. Urez deplin succes lucrărilor conferinţei de azi, care are ca scop analizarea interacţiunii României cu jurisdicţiile internaţionale de la Haga, precum şi ataşamentul constant al ţării mele pentru dezvoltarea şi aplicarea dreptului internaţional. Doresc să reiterez ceea ce am spus la finalul pledoariilor noastre orale, pe 16 septembrie 2008, când am prezentat solicitarea României adresată Curţii Internaţionale de Justiţie cu privire la soluţia pe care să o pronunţe: „Dreptul internaţional este suveranul absolut pe care toţi actorii şi toate acţiunile comunităţii internaţionale ar trebui să îl urmeze şi să îl respecte. Cuvintele inspirate ale lui Nicolae Titulescu, a cărui distinsă efigie poate fi văzută nu departe de această Mare Sală a Justiţiei, aproape de Palatul Păcii, îmi vin în minte: el obişnuia să definească suveranitatea statului ca „fiind grevată de o servitute internaţională în favoarea păcii” şi a dreptului internaţional.”

Fie ca aceste cuvinte să ne ghideze pe noi toţi, în beneficul umanităţii, în realizarea supremaţiei dreptului la nivel internaţional.   


Vă mulţumesc!

 

Alte articole pe aceeaşi temă