Prima Pagina

Pronunţarea Hotărârii CJUE în cauza C 144/14, Tomoiagă

Tip: 
Ştire
Data: 
09.07.2015

În data de 9 iulie 2015, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a pronunţat Hotărârea în cauza C-144/14, Tomoiagă, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Tribunalul Maramureș (România).

Obiectul cererii îl constituie interpretarea principiilor securității juridice și protecției încrederii legitime, precum și a articolului 273 și a articolului 287 punctul 18 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată.

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu fiscal vizând plata taxei pe valoarea adăugată (TVA) aferentă unor îngrijiri medicale veterinare acordate de către reclamant în perioada 1 octombrie 2007-31 decembrie 2010.


Situaţia de fapt

În urma unui control fiscal, administrația fiscală a impus reclamantului cabinet veterinar, în luna mai 2011, plata TVA-ului aferent unor servicii de medicină veterinară pe care acesta le furnizase în perioada 1 octombrie 2007-31 decembrie 2010, cu majorări și dobânzi.

Reclamantul a contestat această decizie la Tribunalul Maramureș pentru motivul că, până la 1 ianuarie 2010, legislația română scutea de TVA aceste activități sau cel puțin că exista un dubiu în această privință, pe care doar Hotărârea de Guvern nr. 1620/2009, intrată în vigoare la 1 ianuarie 2010, l-a înlăturat.

Pe de altă parte, administrația fiscală a arătat că această scutire nu se mai aplica de la 1 ianuarie 2007, data intrării în vigoare a Legii nr. 343/2006 care a eliminat menționarea activităților medicale veterinare din lista serviciilor scutite de TVA.


Întrebările adresate CJUE

Instanța de trimitere ridică problema obligațiilor care se impun autorităților fiscale, în contextul din litigiul principal, în temeiul articolului 273 din Directiva 2006/112 și în special problema dacă acest articol impune administrației fiscale obligația de a identifica din oficiu o persoană impozabilă în scopuri de TVA din momentul în care persoana interesată a transmis declarații fiscale din care ar rezulta că veniturile sale sunt superioare plafonului de scutire de TVA.

Instanța menționată ridică de asemenea problema dacă principiul securității juridice se opune ca plata TVA‑ului să fie impusă în împrejurări precum cele din litigiul principal, în care administrația fiscală nu ar fi respectat această obligație de identificare din oficiu a unei persoane impozabile în scopuri de TVA și nici nu ar fi aplicat în practică această taxă serviciilor de medicină veterinară în perioada 1 octombrie 2007-31 decembrie 2010. Instanța de trimitere ridică și problema consecințelor care trebuie deduse din nepublicarea în limba română a Hotărârii Comisia/Italia (122/87, EU:C:1988:256) în aceeași perioadă.


Hotărârea CJUE

În ceea ce priveşte prima întrebare, Curtea a apreciat că Directiva 2006/112nu impune statelor membre identificarea din oficiu a unei persoane impozabile în scopul perceperii taxei pe valoarea adăugată doar pe baza altor declarații fiscale decât cele referitoare la această taxă, nici chiar atunci când ele ar fi permis să se constate depășirea de către respectiva persoană impozabilă a plafonului de scutire de taxa menționată”. În acest sens, Curtea aminteşte că atât în baza Directivei menţionate, cât şi în temeiul articolului 4, alineatul (3) TUE, statele au obligația să adopte toate măsurile cu caracter legislativ și administrativ corespunzătoare pentru a asigura colectarea în integralitate a TVA‑ului datorat pe teritoriul său și pentru a combate frauda, cât şi să verifice declarațiile persoanelor impozabile, conturile acestora și celelalte documente pertinente (punctele 25 şi 26). Cu toate acestea, Curtea apreciază că nu se poate, însă, deduce din aceste considerații şi obligația de a identifica din oficiu o persoană impozabilă în scopuri de TVA începând cu data transmiterii altor declarații fiscale decât cele referitoare la această taxă, dar care permit să se constate depășirea plafonului de scutire de aceasta (punctul 27). Curtea subliniază că revine persoanei interesate obligația de a declara când își începe, când își modifică sau când își încetează activitatea ca persoană impozabilă, iar în acelaşi timp, statele membre dispun de o anumită marjă de apreciere atunci când adoptă măsuri pentru a asigura identificarea persoanelor impozabile în scopuri de TVA (punctual 28).

Cu privire la cea de a doua întrebare, Curtea a estimat că împrejurarea în care o administrație fiscală decide ca serviciile de medicină veterinară să fie supuse taxei pe valoarea adăugată în circumstanţe precum cele din litigiul principal nu se opune principiilor securității juridice și protecției încrederii legitime „în condițiile în care această decizie se întemeiază pe norme clare, iar practica respectivei administrații nu a fost de natură să creeze în percepția unui operator economic prudent și avizat o încredere rezonabilă în neaplicarea acestei taxe la astfel de servicii, aspect care trebuie verificat de instanța de trimitere”. Conform jurisprudenţei Curţii, principiul securităţii juridice presupune ca actele Uniunii să fie precise, aplicarea acestora previzibile pentru justițiabili, cu atât mai mult când este vorba despre o reglementare care poate să aibă consecințe financiare, astfel încât persoanele interesate să poată cunoaşte cu exactitudine întinderea obligațiilor pe care aceasta le‑o impune (punctual 34).

În speţă, regimul juridic este unul suficient de clar şi de previzibil în ceea ce privește aplicarea TVA‑ului, „simpla eliminare a unei operațiuni din lista celor care beneficiază de o scutire este suficientă, din punctul de vedere al cerinței securității juridice, pentru ca o astfel de operațiune să figureze printre operațiunile impozabile” (punctul 38). De asemenea, Curtea estimează că recalificarea de către administraţia fiscală în termenul de prescripţie a unei operaţiuni drept activitate economică supusă TVA‑ului nu aduce atingere principiului securității juridice (punctul 41).