Prima Pagina

Pronunţarea hotărârii CJUE în cauza C-110/14, Costea

Tip: 
Ştire
Data: 
03.09.2015

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) a pronunţat joi, 3 septembrie 2015, hotărârea în cauza C-110/14, Costea, cerere de decizie preliminară formulată, în temeiul articolului 267 TFUE, de Judecătoria Oradea, pentru interpretarea articolului 2 litera (b) din Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Situaţia de fapt şi întrebarea adresată CJUE

Domnul Costea, de profesie avocat, a încheiat un contract de credit cu SC Volksbank România SA, rambursarea împrumutului fiind garantată cu o ipotecă. Garanţia ipotecară a fost constituită asupra unui imobil care aparţine cabinetului său individual de avocat. Contractul a fost semnat de domnul Costea, pe de o parte, în calitate de împrumutat şi, pe de altă parte, în calitate de reprezentant al cabinetului său de avocat, ca garant ipotecar.

La 24 mai 2013, domnul Costea a formulat la Judecătoria Oradea o cerere prin care solicita constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale referitoare la comisionul de risc, anularea acestei clauze şi rambursarea comisionului perceput de Volksbank.

Judecătoria Oradea a hotărât să suspende judecarea cauzei şi să adreseze CJUE o întrebare preliminară pentru a se lămuri dacă, în lipsa oricăror menţiuni în contract privind scopul creditului, profesia de avocat a unei persoane, precum şi garantarea împrumutului de către cabinetul de avocatură în care este titulară respectiva persoană au vreo incidenţă asupra calificării acesteia drept consumator, astfel cum prevede articolul 2 litera (b) din Directiva 93/13/CEE.

 

Hotărârea CJUE

Potrivit Curţii, normele uniforme privind clauzele abuzive ar trebui să se aplice tuturor contractelor încheiate între „consumatori” şi „vânzători sau furnizori”, noţiuni definite de Directiva 93/13. Conform definiţiei din directivă, „consumator înseamnă orice persoană fizică ce, în cadrul contractelor reglementate de directiva menţionată, acţionează în scopuri care se află în afara activităţii sale profesionale.” Sistemul de protecţie prevăzut de directivă se bazează pe faptul că „un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de un vânzător sau furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie care îl conduce să adere la condiţiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora”. În consecinţă, o clauză abuzivă nu creează obligaţii pentru consumator.

CJUE a mai arătat că noţiunea de „consumator” are un caracter obiectiv şi este independentă de cunoştinţele concrete pe care persoana în cauză le poate avea sau de informaţiile de care această persoană dispune în mod real. Totodată, situația de inferioritate a consumatorului față de vânzător sau furnizor pe care urmărește să o remedieze sistemul de protecție pus în aplicare prin Directiva 93/13 privește atât nivelul de informare al consumatorului, cât și puterea sa de negociere în prezența unor condiții redactate în prealabil de vânzător sau furnizor și asupra conținutului cărora acest consumator nu poate exercita o influență. Astfel, nu poate fi exclusă posibilitatea de a califica un avocat drept „consumator” atunci când acesta acţionează în afara activităţii sale profesionale.

În ceea ce priveşte ipoteca ce garantează contractul de credit încheiat, CJUE a arătat că aceasta este accesorie contractului principal de credit, fiind fără relevanţă pentru determinarea calităţii de consumator ori de vânzător sau furnizor a persoanei care a încheiat contractul principal.

În concluzie, Curtea a statuat că „articolul 2 litera (b) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o persoană fizică ce exercită profesia de avocat şi încheie un contract de credit cu o bancă, fără ca scopul creditului să fie precizat în acest contract, poate fi considerată „consumator”, în sensul acestei dispoziţii, atunci când contractul menţionat nu este legat de activitatea profesională a acestui avocat. Împrejurarea că creanţa născută din acelaşi contract este garantată printr-o garanţie ipotecară contractată de această persoană în calitate de reprezentant al cabinetului său de avocat şi având ca obiect bunuri destinate exercitării activităţii profesionale a persoanei respective, precum un imobil care aparţine acestui cabinet, nu este relevantă în această privinţă.”

Concluzia Curţii este în linia observaţiilor formulate de Guvernul României.