Prima Pagina

Ordonanţa CJUE în cauza C-74/15, Tarcău

Tip: 
Ştire
Data: 
27.11.2015

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) a pronunţat joi, 19 noiembrie 2015, Ordonanţa în cauza C-74/15, Tarcău, cerere de decizie preliminară formulată, în temeiul articolului 267 TFUE, de Curtea de Apel Oradea, pentru interpretarea articolului 1 alineatul (1) şi a articolului 2 litera (b) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (Directiva 93/13).

 

Situaţia de fapt şi întrebările adresate CJUE

O persoană fizică, în calitate de asociat unic şi administrator al unei societăţi comerciale a încheiat un contract de credit cu o bancă. Ulterior, a fost încheiat un act adiţional la respectivul contract care  relua clauzele esenţiale ale acestuia şi adăuga la garanţiile deja constituite două noi garanţii. Noile garanţii erau destinate să garanteze rambursarea creditului acordat societăţii la care acea persoană era unic asociat şi administrator şi au fost consimţite de părinţii acesteia sub forma unui contract de garanţie imobiliară prin care aceştia au constituit, în beneficiul băncii, o ipotecă asupra unui bun imobil care le aparţinea, precum şi a unui contract de fideiusiune, prin care au garantat plata tuturor sumelor datorate de societatea comercială în executarea contractului de credit.

Părinţii persoanei care a încheiat contractul de credit au solicitat în instanţă anularea actului adiţional, precum şi a contractelor de garanţie imobiliară şi de fideiusiune sau, cu titlu subsidiar, anularea unora dintre clauzele acestor contracte, pe care le consideră ca fiind abuzive.

Instanţa sesizată a respins cererea motivând că Legea nr. 193/2000 se aplică doar contractelor având ca obiect vânzarea unui bun sau prestarea unui serviciu către un consumator, condiţie care nu ar fi îndeplinită în litigiul principal, având în vedere că beneficiarul creditului este o societate comercială, care nu are calitatea de consumator. În acest context, caracterul accesoriu ale contractelor de garanţie imobiliară şi de fideiusiune în raport cu contractul de credit nu permite includerea lor în domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000.

Instanţa de apel a hotărât să suspende judecarea cauzei şi să adreseze CJUE două întrebări preliminare:

1) Articolul 2 litera (b) din Directiva 93/13, în privinţa definirii noţiunii de “consumator”, trebuie interpretat în sensul că include sau, dimpotrivă, în sensul că exclude din această definiţie persoanele fizice ce au semnat în calitate de garant-fideiusor acte adiţionale şi contracte accesorii (contracte de fideiusiune, de garanţie imobiliară) contractului de credit încheiat de o societate comercială în vederea desfăşurării activităţii sale, în condiţiile în care aceste persoane fizice nu au nicio legătură cu activitatea societăţii comerciale şi au acţionat în scopuri care se află în afara activităţii lor profesionale?

2) Articolul 1 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că intră sub incidenţa acestei directive numai contractele încheiate între comercianţi şi consumatori având ca obiect vânzarea de bunuri sau servicii sau intră sub incidenţa acesteia şi contractele accesorii (contract de garanţie, de fideiusiune) unui contract de credit al cărui beneficiar este o societate comercială, încheiate de persoane fizice ce nu au nicio legătură cu activitatea societăţii comerciale şi care au acţionat în scopuri care se află în afara activităţii lor profesionale?”

 

Ordonanţa CJUE

Potrivit CJUE, întrebările formulate trebuie analizate împreună.

CJUE a amintit că, potrivit unei jurisprudenţe constante, Directiva 93/13 se aplică, astfel cum reiese din articolul 1 alineatul (1) şi din articolul 3 alineatul (1), clauzelor "contractelor încheiate între un vânzător sau furnizor şi un consumator" care nu s-au "negociat individual" şi normele de drept uniforme în ceea ce priveşte clauzele abuzive trebuie să se aplice "tuturor contractelor" încheiate între profesionişti şi consumatori, astfel cum sunt definiţi aceştia la articolul 2 literele (b) şi (c) din directiva menţionată.  

Potrivit CJUE, obiectul contractului este, aşadar, sub rezerva excepţiilor enumerate în al zecelea considerent al Directivei 93/13, lipsit de pertinenţă pentru definirea domeniului de aplicare al acestei directive. Prin urmare, Directiva 93/13 defineşte contractele cărora li se aplică prin referire la calitatea contractanţilor. Un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de un profesionist în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie care îl conduce să adere la condiţiile redactate în prealabil de profesionist, fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora, iar sistemul instituit de directivă urmăreşte să ofere protecţie consumatorului.

Această protecţie este deosebit de importantă în cazul unui contract de garanţie sau de fideiusiune încheiat între o instituţie bancară şi un consumator.

În legătură cu aspectul dacă o persoană fizică ce se angajează să garanteze obligaţiile pe care o societate comercială le-a contractat faţă de o instituţie bancară în temeiul unui contract de credit poate fi considerată drept "consumator" în sensul articolului 2 litera (b) din Directiva 93/13, CJUE a arătat că, deşi poate fi descris, în ceea ce priveşte obiectul său, ca fiind un contract accesoriu în raport cu contractul principal din care a izvorât datoria pe care o garantează, un astfel de contract de garanţie sau de fideiusiune se prezintă, din punctul de vedere al părţilor contractante, ca un contract distinct, din moment ce este încheiat între alte persoane decât părţile la contractul principal. Prin urmare, părţile la contractul de garanţie sau de fideiusiune sunt cele în raport cu care trebuie apreciată calitatea în care au acţionat.

CJUE a amintit că, potrivit jurisprudenţei, noţiunea "consumator", în sensul articolului 2 litera (b) din Directiva 93/13, are un caracter obiectiv şi trebuie apreciată având în vedere un criteriu funcţional, care constă în a aprecia dacă raportul contractual în cauză se înscrie în cadrul unor activităţi străine de exercitarea unei profesii.

În cazul unei persoane fizice care a garantat executarea obligaţiilor unei societăţi comerciale, revine astfel instanţei naţionale obligaţia de a stabili dacă această persoană a acţionat în cadrul activităţii sale profesionale sau în virtutea unor raporturi funcţionale pe care le are cu respectiva societate, cum ar fi administrarea acesteia sau o participaţie la capitalul său social care nu este neglijabilă, sau dacă a acţionat în scopuri personale.

În concluzie, CJUE a statuat că articolul 1 alineatul (1) şi articolul 2 litera (b) din Directiva 93/13 trebuie interpretate în sensul că această directivă se poate aplica unui contract de garanţie imobiliară sau de fideiusiune încheiat între o persoană fizică şi o instituţie de credit în vederea garantării obligaţiilor pe care o societate comercială le-a contractat faţă de instituţia respectivă în temeiul unui contract de credit, în cazul în care această persoană fizică a acţionat în scopuri care nu intră în cadrul activităţii sale profesionale şi nu are un raport de natură funcţională cu societatea menţionată.

Concluzia Curţii este în linia observaţiilor formulate de Guvernul României în cauza C-74/15, Tarcău.