Prima Pagina

Hotărârea CJUE în cauza C-175/15, Taser International

Tip: 
Ştire
Data: 
21.03.2016

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) a pronunţat joi, 17 martie 2016, hotărârea în cauza C-175/15, Taser International, cerere de decizie preliminară formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru interpretarea articolului 22 punctul 4, a articolului 23 alineatul (5) şi a articolului 24 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială.

 

Situaţia de fapt şi întrebările adresate CJUE

Taser International, societate cu sediul în Statele Unite ale Americii, a încheiat două contracte de distribuţie neexclusivă cu Gate 4, în temeiul cărora aceasta şi administratorul său s-au angajat să îi cesioneze mărcile Taser România. Întrucât Gate 4 şi administratorul său nu şi-au îndeplinit obligaţia contractuală, Taser International a sesizat Tribunalul Bucureşti. Deşi în contracte existau clauze atributive de competenţă în favoarea unei instanţe din Statele Unite ale Americii, pârâţii s-au înfăţişat în faţa instanţei române, fără a contesta competenţa acesteia.

Fiind obligaţi la efectuarea tuturor formalităţilor necesare pentru înregistrarea cesiunii atât în primă instanţă, cât şi în apel, pârâţii au declarat recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Deşi părţile nu au contestat în niciun moment competenţa instanţelor române, instanţa de trimitere a considerat că îi revine sarcina de a se pronunţa din oficiu asupra acestei chestiuni.

În aceste context, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât să suspende judecarea cauzei şi să adreseze Curţii mai multe întrebări preliminare.

Prin primele două întrebări formulate, instanţa de trimitere a solicitat, în esenţă, să se stabilească dacă articolul 23 alineatul (5) şi articolul 24 din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretate în sensul că, în cadrul unui litigiu în care reclamantul a sesizat instanţele din statul membru pe teritoriul căruia are sediul pârâtul, competenţa acestor instanţe poate să rezulte din articolul 24 din regulament atunci când pârâtul nu le contestă competenţa, chiar în condiţiile în care contractul încheiat de cele două părţi conţine o clauză atributivă de competenţă în favoarea instanţelor dintr-un un stat terţ.

Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanţa de trimitere a urmărit să afle dacă articolul 24 din regulament trebuie interpretat în sensul că se opune, în cadrul unui litigiu între părţile la un contract care conţine o clauză atributivă de competenţă în favoarea instanţelor dintr-un stat terţ, ca instanţa din statul membru pe teritoriul căruia are sediul pârâtul, care a fost sesizată, să îşi decline competenţa din oficiu chiar în condiţiile în care pârâtul nu contestă competenţa acesteia.

 

Hotărârea CJUE

CJUE a arătat că articolul 24 prima teză din regulament prevede o normă de competenţă întemeiată pe înfăţişarea pârâtului pentru toate litigiile în care competenţa nu rezultă din alte dispoziţii ale regulamentului. Această dispoziţie se aplică inclusiv în cazurile în care instanţa a fost sesizată cu nerespectarea dispoziţiilor regulamentului menţionat şi presupune ca înfăţişarea pârâtului să poată fi considerată o acceptare tacită a competenţei instanţei sesizate şi, aşadar, o prorogare de competenţă a acesteia

Articolul 24 a doua teză din regulament prevede excepţii de la această normă generală, stabilind că nu există prorogare tacită de competenţă dacă pârâtul ridică o excepţie de necompetenţă sau dacă este vorba despre litigii pentru care articolul 22 prevede competenţă exclusivă.

Cu privire la primele două întrebări, Curtea a precizat că prorogarea de competenţă prin convenţie atributivă de competenţă, în sensul articolului 23 din regulament, nu constituie excepţie conform articolului 24 din regulament. Aşadar, în cadrul unui litigiu în care reclamantul a sesizat instanţele din statul membru pe teritoriul căruia are sediul pârâtul, competenţa acestor instanţe poate să decurgă din articolul 24 din regulament atunci când pârâtul nu le contestă competenţa, chiar în condiţiile în care contractul dintre cele două părţi conţine o clauză atributivă de competenţă în favoarea instanţelor dintr-un stat terţ.

Cu privire la cea de a treia întrebare, Curtea a decis că, în cadrul unui litigiu între părţile unui contract care conţine o clauză atributivă de competenţă în favoarea instanţelor dintr-un stat terţ, dacă nu se aplică normele de competenţă exclusivă din articolul 22 din regulament, instanţa sesizată din statul membru pe teritoriul căruia are sediul pârâtul nu se poate declara din oficiu necompetentă atunci când pârâtul se înfăţişează şi nu ridică o excepţie de necompetenţă, o astfel de înfăţişare constituind o prorogare tacită de competenţă.

Curtea a apreciat că situaţia nu ar fi diferită nici atunci când competenţa instanţei sesizate ar decurge din articolul 22 din regulament. Astfel, având în vedere locul pe care îl ocupă această dispoziţie în sistemul regulamentului şi finalitatea urmărită, normele de competenţă prevăzute de dispoziţia respectivă au un caracter exclusiv şi imperativ care se impune cu o forţă specifică atât justiţiabililor, cât şi instanţei.

Concluzia Curţii este în linia observaţiilor formulate de Guvernul României.