Prima Pagina

Hotărârea CJUE în cauza C-241/15, Bob-Dogi

Tip: 
Ştire
Data: 
08.06.2016

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) a pronunţat miercuri, 1 iunie 2016, hotărârea în cauza C-241/15, Bob-Dogi, cerere de decizie preliminară formulată de Curtea de Apel Cluj pentru interpretarea articolului 8 alineatul (1) litera (c) din Decizia‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre.


Situaţia de fapt şi întrebările adresate CJUE

Litigiul aflat pe rolul instanţei de trimitere are ca obiect un mandat european de arestare emis de un Tribunal Districtual din Ungaria, împotriva domnului Bob‑Dogi, cetăţean român, în cadrul urmăririi penale începute împotriva sa pentru fapte care au avut loc în Ungaria.

În România, după ce a fost reținut, a fost prezentat Curții de Apel Cluj.

Instanța a respins propunerea de arestare preventivă a acestuia și a dispus eliberarea sa imediată, motivând că, la litera (b) din mandatul european de arestare, nu era menționat mandatul național de arestare, ci era specificat faptul că domeniul de aplicare al respectivului mandat european de arestare include și teritoriul Ungariei, deci constituie totodată și un mandat de arestare național”.

Curtea de Apel Cluj a considerat că mandatul european de arestare trebuie să aibă la bază un mandat de arestare național distinct de mandatul european de arestare, ceea ce nu era cazul în litigiul principal.

În acest context, instanţa naţională a hotărât să suspende judecarea cauzei şi să adreseze Curţii două întrebări preliminare.

„1) În vederea aplicării articolului 8 alineatul (1) litera (c) din decizia‑cadru prin expresia «existența unui mandat de arestare» trebuie să se înțeleagă un mandat de arestare național emis în concordanță cu dispozițiile procesual‑penale ale statului membru emitent, deci distinct de mandatul european de arestare?

2) În ipoteza unui răspuns afirmativ la prima întrebare, inexistența unui mandat de arestare național poate constitui un motiv de neexecutare implicit a mandatului european de arestare?”


Hotărârea CJUE

Făcând referire la jurisprudența sa, Curtea reaminteşte că scopul Deciziei‑cadru este facilitarea și accelerarea cooperarării judiciare, fiind întemeiată pe gradul ridicat de încredere care trebuie să existe între statele membre cu privire la faptul că ordinile lor juridice naționale sunt în măsură să furnizeze o protecție echivalentă și efectivă a drepturilor fundamentale recunoscute la nivelul Uniunii.

Totodată, Curtea aminteşte că respectarea Cartei drepturilor fundamentale a UE se impune, statelor membre și, în consecință, instanțelor acestora atunci când pun în aplicare dreptul Uniunii, cum se întâmplă atunci când autoritatea judiciară emitentă și autoritatea judiciară de executare aplică dispozițiile naționale adoptate în executarea deciziei‑cadru.

În acest context, cu privire la prima întrebare Curtea a decis că noțiunea „mandat de arestare” care figurează la articolul 8 alineatul (1) litera (c) din Decizia-cadru desemnează doar mandatul de arestare național, acesta trebuind să fie înțeles ca fiind decizia judiciară pe care se grefează mandatul european de arestare.

Curtea subliniază faptul că, respectarea cerinței prevăzute la articolul 8 alineatul (1) litera (c) din decizia‑cadru are o importanță deosebită, întrucât presupune că persoana pe numele căreia este emis mandatul de arestare european, a beneficiat deja, într‑o primă etapă a procedurii, de garanțiile procedurale și de drepturile fundamentale a căror protecție trebuie să fie asigurată de autoritatea judiciară a statului membru emitent, potrivit dreptului național aplicabil.

Cu privire la cea de-a doua întrebare, Curtea a reamintit principiul conform căruia executarea unui mandat european de arestare nu poate fi refuzată decât în situaţiile expres şi limitativ prevăzute de Decizia-cadru, iar lipsa indicării în mandatul european de arestare a existenței unui mandat de arestare național nu figurează printre acestea.

Însă în opinia Curții, cerința de legalitate prevăzută de articolul 8 alineatul (1) litera (c) din Decizia‑cadru constituie o condiție pentru validitatea mandatului european de arestare, iar nerespectarea ei determină, în principiu, autoritatea judiciară de executare să nu dea curs acestui mandat de arestare.

Curtea a decis că articolul 8 alineatul (1) litera (c) din Decizia‑cadru 2002/584, astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299, trebuie interpretat în sensul că, atunci când un mandat european de arestare, care se întemeiază pe existența unui „mandat de arestare” în sensul acestei dispoziții, nu cuprinde indicarea existenței unui mandat de arestare național, autoritatea judiciară de executare nu trebuie să îi dea curs dacă, având în vedere informațiile furnizate în aplicarea articolului 15 alineatul (2) din Decizia‑cadru 2002/584, cu modificările ulterioare, precum și toate celelalte informații de care dispune, această autoritate constată că mandatul european de arestare nu este valid întrucât a fost emis fără să fi fost emis în mod efectiv un mandat de arestare național distinct de mandatul european de arestare.

Concluziile Curţii sunt în linia observaţiilor formulate de Guvernul României.