Prima Pagina

Hotărârea CJUE în cauzele conexate C‑439/14 și C‑488/14, Star Storage și alții

Tip: 
Ştire
Data: 
16.09.2016

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) a pronunţat joi, 15 septembrie 2016, hotărârea în cauzele conexate C‑439/14 și C‑488/14, Star Storage și alții, ca urmare a cererilor de decizie preliminară formulate, în temeiul articolului 267 TFUE, de Curtea de Apel București și de Curtea de Apel Oradea, care privesc interpretarea dreptului UE în materia achiziţiilor publice, în legătură cu obligativitatea depunerii unei „garanţii de bună conduită”, precum cea reglementată de articolul 2711 şi articolul 2712 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34 din 19 aprilie 2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii (act normativ abrogat în prezent prin articolul 238 din Legea nr. 98/2016 privind achiziţiile publice).

 

Situaţia de fapt şi întrebările adresate CJUE

Reclamanții din litigiul principal sunt trei operatori economici participanţi la două proceduri de achiziţie publică desfăşurate de două autorităţi contractante din România.

Una dintre nemulţumirile celor trei operatori economici a vizat obligativitatea constituirii garanţiei de bună conduită, prevăzută de articolele 2711 și 2712 din OUG nr. 34/2006, în versiunea în vigoare după adoptarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 51/2014, pusă în vedere de către CNSC (pentru Star Storage), respectiv de către instanţă (pentru Max Boegl şi Construcții Napoca).

Instanțele de trimitere au solicitat CJUE, în esență, să stabilească dacă articolul 1 alineatele (1)-(3) din Directiva 89/665/CEE privind coordonarea actelor cu putere de lege și a actelor administrative privind aplicarea procedurilor care vizează căile de atac față de atribuirea contractelor de achiziții publice de produse și a contractelor publice de lucrări, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2007/66/CE și articolul 1 alineatele (1)-(3) din Directiva 92/13/CEE privind coordonarea actelor cu putere de lege și actelor administrative referitoare la aplicarea normelor comunitare cu privire la procedurile de achiziții publice ale entităților care desfășoară activități în sectoarele apei, energiei, transporturilor și telecomunicațiilor, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2007/66/CE, citite în lumina articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, trebuie să fie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiile principale, care condiționează admisibilitatea oricărei căi de atac împotriva unui act al autorității contractante de obligația reclamantului de a constitui, în prealabil, garanția de bună conduită prevăzută de legiuitorul naţional în beneficiul autorității contractante.

Ulterior sesizării CJUE, dispozițiile articolului 2712 alineatele (1) și (2), precum și cele ale articolului 2711 alineatul (5) ultima teză din OUG nr. 34/2006 au fost declarate neconstituţionale, prin Deciziile Curții Constituționale nr. 5 din 15 ianuarie 2015 și, respectiv, nr. 750 din 4 noiembrie 2015.

 

Hotărârea CJUE

Potrivit CJUE, articolul 1 alineatul (1) din Directiva 89/665/CEE și articolul 1 alineatul (1) din Directiva 92/13/CEE impun statelor membre obligația de a adopta măsurile necesare pentru a garanta că deciziile luate de autoritățile contractante în cadrul procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții publice circumscrise domeniului de aplicare al Directivelor 2004/17/CE și 2004/18/CE pot face obiectul unor căi de atac eficiente și, în special, cât se poate de rapide.

Articolul 2711 alineatele (1)-(5) din OUG nr. 34/2006 impunea oricărei persoane care participă la o procedură de atribuire a unui contract de achiziții publice și care înțelegea să conteste o decizie a autorității contractante fie la CNSC, fie direct la o instanță judecătorească, obligația de a constitui o garanție de bună conduită ca o condiție de admisibilitate a oricărei căi de atac. Această garanție trebuia să fie însă restituită, în cazul în care era admisă calea de atac, în cel mult cinci zile de la momentul rămânerii definitive a deciziei/hotărârii, în conformitate cu articolul 2712 alineatele (4) și (5) din OUG nr. 34/2006, dar și în cazul în care calea de atac era respinsă sau se renunța la aceasta, reținerea garanției de către autoritatea contractantă fiind din acel moment lipsită de temei juridic, având în vedere Deciziile Curții Constituționale nr. 5 din 15 ianuarie 2015 și nr. 750 din 4 noiembrie 2015.

Potrivit considerentelor CJUE, împrejurarea că garanția de bună conduită ar putea atinge un cuantum substanțial nu poate conduce la concluzia că obligația de a constitui o astfel de garanție aduce atingere substanței dreptului la o cale de atac efectivă, din moment ce, în orice caz, această garanție nu poate fi reținută de autoritatea contractantă, indiferent de soluția care ar fi pronunțată în calea de atac.

În plus, în opinia Curţii, o cerință financiară precum garanția de bună conduită în discuție în litigiile principale constituie o măsură de natură să descurajeze contestațiile abuzive și să garanteze pentru toți justițiabilii, în interesul unei bune administrări a justiției, soluționarea căilor lor de atac în termene cât se poate de scurte, în conformitate cu articolul 47 primul și al doilea paragraf din Cartă.

De asemenea, întrucât în lumina deciziilor Curții Constituționale mai sus menţionate, reținerea automată și necondiționată a garanției de bună conduită de către autoritatea contractantă și plata acesteia la prima cerere nu mai erau posibile, nu se poate considera că simpla obligație de a constitui această garanție, drept condiție de admisibilitate a oricărei căi de atac, depășește ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului de combatere a căilor de atac abuzive.

În concluzie, Curtea a statuat că articolul 1 alineatele (1)-(3) din Directiva 89/665/CEE și articolul 1 alineatele (1)-(3) din Directiva 92/13/CEE, citite în lumina articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a UE, trebuie să fie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiile principale, care condiționează admisibilitatea oricărei căi de atac împotriva unui act al autorității contractante de obligația reclamantului de a constitui garanția de bună conduită pe care o prevede în beneficiul autorității contractante, din moment ce această garanție trebuie să îi fie restituită reclamantului indiferent de soluția pronunțată în calea de atac.

Concluzia Curţii este în linia observaţiilor formulate de Guvernul României.