Prima Pagina

Ordonanţa CJUE în cauza C-534/16, Dumitraş

Tip: 
Ştire
Data: 
29.09.2016

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) a pronunţat miercuri, 14 septembrie 2016, Ordonanţa în cauza C-534/16, Dumitraş, cerere de decizie preliminară formulată, în temeiul articolului 267 TFUE, de Judecătoria Satu Mare, pentru interpretarea articolului 1 alineatul (1) şi a articolului 2 litera (b) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii („Directiva 93/13”).

 

Situaţia de fapt şi întrebările adresate CJUE

O persoană fizică, în calitate de asociat unic şi administrator al unei societăţi comerciale, a încheiat trei contracte de credit cu o bancă. Pentru garantarea obligaţiilor născute din acest contract, respectiva persoană şi soţia sa au încheiat cu banca un contract de garanţie ipotecară.

Ulterior, în vederea refinanţării şi reeşalonării celor trei credite contractate, banca a încheiat trei contracte noi cu o societate, diferită de debitorul a cărui datorie a fost refinanţată, în calitate de împrumutat, precum şi cu societatea care a beneficiat de refinanţare, în calitate de codebitor. La aceeaşi dată, prin act notarial s-a perfectat novaţia subiectivă care a avut loc între cele două societăţi pentru preluarea calităţii de debitor a obligaţiilor rezultate din contractele menţionate.

Reclamanţii s-au angajat să garanteze ipotecar obligaţia care, în urma novaţiei, revenea societăţii care a contractat refinanţarea creditelor iniţiale, societate în care niciunul dintre ei nu avea calitatea de administrator.

Instanţa a hotărât să suspende judecarea cauzei şi să adreseze CJUE două întrebări preliminare, dorind, în esenţă, să clarifice:
 

  • dacă un contract accesoriu, prin care se garantează rambursarea unui credit contractat de o societate în calitate de debitor, intră sub incidența Directivei 93/13/CEE și
  • dacă un garant persoană fizică poate, în baza aceleiaşi directive, să fie considerat consumator, în condițiile în care el este garant-fideiusor în baza unui contract de garanție încheiat pentru a garanta un împrumut contractat şi utilizat de o persoana juridică. 
     

Ordonanţa CJUE

Curtea a considerat că răspunsul la întrebările preliminare poate fi în mod clar dedus din jurisprudenţă şi a analizat întrebările împreună.

Potrivit CJUE, obiectul contractului este, sub rezerva excepţiilor enumerate în al zecelea considerent al Directivei 93/13, lipsit de pertinenţă pentru definirea domeniului de aplicare al acestei directive. Directiva 93/13 defineşte contractele cărora li se aplică prin referire la calitatea contractanţilor (dacă acţionează sau nu în scopuri legate de activitatea lor profesională). Acest criteriu corespunde ideii potrivit căreia un consumator se află într-o situaţie de inferioritate faţă de un profesionist (ca putere de negociere şi ca nivel de informare), situaţie care îl conduce să adere la condiţiile redactate în prealabil de profesionist, fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora.

În legătură cu aspectul dacă o persoană fizică ce se angajează să garanteze obligaţiile pe care o societate le-a contractat faţă de o instituţie bancară în temeiul unui contract de credit poate fi considerată "consumator" CJUE a arătat că părţile la contractul de garanţie/fideiusiune sunt cele în raport de care trebuie apreciată calitatea în care au acţionat şi un astfel de contract de garanţie/fideiusiune se prezintă, din punctul de vedere al părţilor, ca un contract distinct, fiind încheiat între alte persoane decât părţile la contractul principal.

CJUE a amintit că, potrivit jurisprudenţei, noţiunea "consumator", în sensul articolului 2 litera (b) din Directiva 93/13, are un caracter obiectiv şi trebuie apreciată având în vedere un criteriu funcţional: dacă raportul contractual în cauză se înscrie în cadrul unor activităţi străine de exercitarea unei profesii.

Este o obligaţie a instanţei naţionale ca, în cazul unei persoane fizice, garant pentru o societate, să stabilească dacă această persoană a acţionat în cadrul activităţii sale profesionale ori în virtutea unor raporturi funcţionale avute cu respectiva societate (de exemplu, administrarea acesteia, o participaţie care nu este neglijabilă la capitalul social) sau în scopuri personale.

Potrivit Curţii, sub rezerva verificărilor care îi revin instanţei de trimitere, reclamanţii nu au acţionat în virtutea unor raporturi comerciale cu societatea care a încheiat contractele de refinanţare la momentul încheierii acestora.

În concluzie, CJUE a statuat că articolul 1 alineatul (1) şi articolul 2 litera (b) din Directiva 93/13 trebuie interpretate în sensul că această directivă se aplică unui contract de garanţie imobiliară încheiat între persoane fizice şi o instituţie de credit în vederea garantării obligaţiilor pe care o societate comercială le-a contractat faţă de instituţia respectivă în temeiul unui contract de credit, în cazul în care aceste persoane fizice au acţionat în scopuri care nu intră în cadrul activităţii lor profesionale şi nu au un raport de natură funcţională cu societatea menţionată, aspect a cărui verificare este de competenţa instanţei de trimitere.

Concluzia Curţii este în linia observaţiilor formulate de Guvernul României.