Prima Pagina

Hotărârea CJUE în cauza C-76/17, Petrotel-Lukoil și Georgescu

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene („CJUE” sau „Curtea”) a pronunţat joi, 1 martie 2018, hotărârea în cauza C-76/17, Petrotel-Lukoil și Georgescu, ca urmare a cererii de decizie preliminară formulate, în temeiul articolului 267 TFUE, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la interpretarea articolului 30 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (TFUE).

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între SC Petrotel‑Lukoil SA și doamna Maria Magdalena Georgescu, pe de o parte, și Ministerul Economiei, Ministerul Energiei și Ministerul Finanțelor Publice, pe de altă parte, în legătură cu refuzul Ministerului Economiei de a rambursa sumele forfetare plătite de Lukoil la Fondul special pentru produse petroliere constituit pentru acoperirea datoriilor fostei Companii Române de Petrol.

 

Situaţia de fapt şi întrebările adresate CJUE

Petrotel-Lukoil (reclamantul) a solicitat Ministerului Economiei rambursarea sumelor pe care le‑a plătit pentru exporturile de produse petroliere, în temeiul OUG nr. 249/2000 privind constituirea și utilizarea Fondului special pentru produse petroliere, în perioada 1 ianuarie 2007 – 31 martie 2010. OUG nr. 249/2000 prevedea ca în prețul produselor petroliere să fie inclusă o sumă de 0,01 USD pe litru.

Ministerul Economiei a refuzat rambursarea sumelor solicitate de reclamant.

Reclamantul a formulat o acțiune la Curtea de Apel București susținând că OUG nr. 249/2000 a instituit o taxă contrară articolului 30 TFUE.

Curtea de Apel București a respins acțiunea reclamantului, reținând că suma prevăzută de OUG nr. 249/2000 era calculată pentru produsele livrate atât în, cât și în afara României. În acest context, respectiva sumă nu era o taxă vamală la export, sau o taxă cu efect echivalent, ci o taxă internă.

Reclamantul a formulat recurs împotriva hotărârii la Înalta Curte de Casație și Justiție, care a anulat hotărârea respectivă și a trimis cauza spre rejudecare în fața Curții de Apel București. Această din urmă instanță a respins acțiunea reclamantului. Curtea de Apel București a considerat că reclamantul nu avea dreptul la rambursarea solicitată. Potrivit acestei instanțe, deși reclamantul a calculat și a plătit suma prevăzută de OUG nr. 249/2000 către buget, nu a adăugat suma forfetară de 0,01 USD pe litru la prețul produselor petroliere pe care le‑a vândut, așa cum prevedea respectivul act normativ, ci, din proprie inițiativă, a imputat această sumă asupra propriilor resurse.

Reclamantul a formulat recurs împotriva hotărârii la Înalta Curte de Casație și Justiție (instanța de trimitere). În aceste condiții, instanța de trimitere a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze CJUE următoarele întrebări preliminare:

  • Prevederile articolului 30 TFUE se opun unei interpretări în sensul că, în ipoteza în care contribuabilul a suportat efectiv taxa cu efect echivalent, acesta poate solicita restituirea sumelor achitate cu acest titlu chiar dacă mecanismul de plată a taxei a fost conceput în legislația națională astfel încât taxa să se răsfrângă asupra consumatorului european?
  • Restituirea sumelor percepute cu titlu de taxe cu efect echivalent în ipoteza în care acestea au fost suportate efectiv de către contribuabil (iar nu transferate consumatorului) este compatibilă cu prevederile dreptului comunitar?

 

Hotărârea CJUE

Potrivit CJUE, taxa prevăzută de OUG nr. 249/2000 constituie o sarcină pecuniară, impusă unilateral asupra unor mărfuri, nefiind datorată în temeiul trecerii unei frontiere. Această taxă se aplică în același mod, la aceeași rată și în același stadiu atât produselor petroliere livrate pe piața română, cât și celor livrate într‑un alt stat membru. În aceste condiții, respectiva taxă este susceptibilă să constituie un impozit intern nediscriminatoriu, compatibil cu dreptul Uniunii.

Revine instanței de trimitere să verifice dacă afectarea veniturilor din această taxă avantajează produsele petroliere naționale comercializate pe piața națională. Dacă s‑ar dovedi că taxa avantajează parțial produsele naționale comercializate pe piața națională sau într‑atât încât să compenseze integral sarcina sa, ar putea fi vorba fie, în primul caz, despre un impozit intern discriminatoriu contrar articolului 110 TFUE, fie, în al doilea caz, despre o taxă cu efect echivalent unei taxe vamale contrară articolului 30 TFUE. Revine instanței de trimitere sarcina să efectueze verificările necesare pentru a stabili natura taxei prevăzute de OUG nr. 249/2000 și compatibilitatea sa cu dreptul Uniunii.

În ceea ce privește dreptul reclamantului la rambursarea sumei prevăzute de OUG nr. 249/2000, CJUE a stabilit că eventuala nerespectare a obligației, care decurge din legislația națională, de a repercuta taxa în discuție în litigiul principal asupra prețului final al produsului în cauză este lipsită de relevanță. În acest context, dacă instanța de trimitere ar califica suma prevăzută de OUG nr. 249/2000 ca fiind o taxă cu efect echivalent unei taxe vamale, reclamantul ar avea dreptul la rambursarea taxei. Pe de altă parte, dacă instanța de trimitere ar constata că respectiva sumă este un impozit intern discriminatoriu, contrar articolului 110 TFUE, reclamantul ar avea dreptul la o rambursare, parțială, a respectivei taxe. Acest drept la rambursare ar privi diferența dintre sarcina taxei suportate de produsele comercializate pe piața Uniunii și sarcina taxei suportate de produsele comercializate pe piața națională.

În acest context, CJUE a stabilit că dreptul Uniunii, în particular articolul 30 TFUE, trebuie interpretat în sensul că contribuabilul care a suportat efectiv sarcina unei taxe cu efect echivalent contrare acestui articol trebuie să poată obține rambursarea sumelor plătite cu acest titlu, chiar și într‑o situație în care mecanismul de plată a taxei a fost conceput, în legislația națională, astfel încât această taxă să fie repercutată asupra consumatorului.

Hotărârea Curţii este în linia observaţiilor formulate de Guvernul României.