Prima Pagina

Hotărârea CJUE în cauza C-297/16, CMVRO

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) a pronunţat joi, 1 martie 2018, Hotărârea în cauza C-297/16, CMVRO, cerere de decizie preliminară formulată, în temeiul articolului 267 TFUE, de Curtea de Apel Bucureşti[1], care a adresat CJUE două întrebări în legătură interpretarea dreptului Uniunii Europene (n.n. în materia libertăţii de stabilire şi a libertăţii de prestare de servicii), în contextul activităţii de comercializare cu amănuntul a produselor medicamentoase veterinare.

 

Situaţia de fapt şi întrebările adresate CJUE

Prin cererea sa de decizie preliminară, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă este posibilă, în temeiul dreptului Uniunii, limitarea în beneficiul medicului veterinar a comercializării cu amănuntul, a utilizării și a administrării produselor biologice, a antiparazitarelor de uz special și a medicamentelor de uz veterinar în România. Aceasta solicită, de asemenea, orientări privind interpretarea dreptului Uniunii în ceea ce privește normele naționale care reglementează structura economică a unităților farmaceutice veterinare prin care are loc respectiva comercializare.

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu cu privire la legalitatea unui ordin emis de ANSVSA de modificare a Normei sanitare veterinare care a eliminat obligația de prezentare a unei copii a certificatului de înscriere în Registrul unic al cabinetelor medicale veterinare din România pentru emiterea unei autorizații sanitar‑veterinare pentru funcționarea farmaciilor veterinare și a punctelor farmaceutice veterinare.

Instanța de trimitere a adresat Curții următoarele întrebări preliminare:

  • Se opune dreptul Uniunii Europene unei reglementări naționale prin care se instituie în beneficiul medicului veterinar o exclusivitate de comercializare cu amănuntul și de utilizare a produselor biologice, a antiparazitarelor de uz special și a medicamentelor de uz veterinar?
  • În măsura în care o asemenea exclusivitate este în concordanță cu dreptul Uniunii Europene, se opune acesta ca o asemenea exclusivitate să privească inclusiv unitățile prin care intervine respectiva comercializare, în sensul ca acestea să fie deținute în procent majoritar sau exclusiv de medicul veterinar/medicii veterinari?

 

Hotărârea CJUE

Potrivit Curții, exclusivitatea comercializării și a utilizării anumitor substanțe veterinare acordată medicilor veterinari, din moment ce aceștia dispun de cunoștințele și de calitățile profesionale pentru a administra ei înșiși aceste substanțe în mod corect și în cantitatea corectă sau pentru a instrui corect în legătură cu aceste aspecte alte persoane vizate, constituie o măsură adecvată pentru a garanta realizarea obiectivului de protecție a sănătății publice.

Curtea a concluzionat că cerința prevăzută de o reglementare națională precum cea în discuție în litigiul principal este conformă cu cea de a treia condiție prevăzută la articolul 15 alineatul (3) din Directiva 2006/123/CE privind serviciile în cadrul pieței interne, prin urmare a decis că articolul 15 din respectiva directivă trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări naționale, precum cea în discuție în litigiul principal, care prevede, în favoarea medicilor veterinari, o exclusivitate a comercializării cu amănuntul și a utilizării produselor biologice, a antiparazitarelor de uz special și a medicamentelor de uz veterinar.

Cu privire la cerințele referitoare la deținerea capitalului social, care trebuie să fie evaluate, Curtea a precizat că o reglementare națională care prevede o astfel de cerință referitoare la calitatea deținătorilor părților sociale ale unității în cauză nu poate fi considerată compatibilă cu articolul 15 din Directiva 2006/123/CE decât dacă îndeplinește cele trei condiții enunțate la alineatul (3) al acestuia: lipsa unei discriminări pe motive de cetățenie sau naționalitate; necesitatea cerinței în cauză; proporționalitatea cerinței menționate (reglementarea în discuție să fie adecvată pentru a garanta realizarea obiectivului pe care îl urmărește, să nu depășească ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului vizat și să nu poată fi înlocuită cu alte măsuri mai puțin restrictive care permit atingerea aceluiași rezultat).  

Deși, astfel cum reiese din jurisprudența anterioară a Curții, un stat membru poate împiedica în mod legitim ca operatori economici neveterinari să fie în poziția de a exercita o influență determinantă asupra administrării unor unități care comercializează cu amănuntul medicamente de uz veterinar, obiectivul urmărit nu poate justifica înlăturarea completă a acestor operatori de la deținerea capitalului unităților menționate, atât timp cât nu este exclus ca medicii veterinari să poată exercita un control efectiv asupra acestor unități chiar și în ipoteza în care aceștia nu ar deține totalitatea capitalului unităților menționate, în măsura în care deținerea de către neveterinari a unei părți limitate a acestui capital nu ar împiedica în mod necesar un astfel de control.

Prin urmare, Curtea a considerat că o reglementare națională precum cea în discuție în litigiul principal depășește ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului pe care îl urmărește.

Curtea a precizat că, deși, în principiu, considerațiile care prevalează în domeniul medicamentelor de uz uman pot fi transpuse în domeniul comercializării medicamentelor de uz veterinar, marja de apreciere care trebuie să fie recunoscută statelor membre în vederea asigurării calității aprovizionării cu medicamente de uz veterinar și a independenței medicilor veterinari care intervin în cadrul unor unități care comercializează asemenea medicamente este mai restrânsă decât cea de care pot beneficia în alte sectoare mai strâns legate de protecția sănătății umane și nu poate, așadar, să se extindă până la excluderea oricărei participări a neveterinarilor la capitalul unor astfel de unități.

În concluzie, CJUE a statuat că articolul 15 din Directiva 2006/123/CE trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care impune deținerea în exclusivitate de către unul sau mai mulți medici veterinari a capitalului social al unităților care comercializează cu amănuntul medicamente de uz veterinar.

Concluzia Curţii este în linia observaţiilor formulate de Guvernul României în cauza C-297/16, CMVRO.
 

 

[1] Denumită în continuare „instanţa de trimitere”.