Prima Pagina

Hotărârea CJUE în cauza C-159/17, Dobre

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene („CJUE” sau „Curtea”) a pronunţat miercuri, 7 martie 2018, hotărârea în cauza C‑159/17, Dobre, ca urmare a cererii de decizie preliminară formulată, în temeiul articolului 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE), de Curtea de Apel Constanța, cu privire la interpretarea articolelor 167-169, 179, 213 alineatul (1), 214 alineatul (1) litera (a) și 273 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată (Directiva TVA).

Cererea de decizie preliminară a fost formulată în cadrul unui litigiu între Întreprinderea Individuală Dobre M. Marius, pe de o parte, și Ministerul Finanțelor Publice – Agenția Națională de Administrare Fiscală, pe de altă parte, în legătură cu dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată (TVA) aferente achizițiilor efectuate de reclamant în perioada în care înregistrarea sa în scopuri de TVA era anulată.

 

Situaţia de fapt şi întrebarea adresată CJUE

Întreprinderea Individuală Dobre M. Marius (reclamantul) era înregistrată în scopuri de TVA în România. Reclamantul a omis să depună la administrația fiscală deconturile de TVA. În acest context, administrația fiscală a anulat înregistrarea reclamantului în scopuri de TVA. Ulterior anulării înregistrării sale în scopuri de TVA, reclamantul a continuat să emită facturi care includeau TVA, a colectat TVA, însă nu a depus la organul fiscal deconturile de TVA aferente.

Administrația fiscală a emis o decizie de impunere prin care a obligat reclamantul la plata TVA pe care l‑a colectat în perioada în care nu era înregistrat în scopuri de TVA, însă a refuzat acestuia recunoașterea dreptului de deducere a TVA aferentă achiziţiilor de bunuri şi servicii efectuate în aceeași perioadă.

Reclamantul a formulat o contestație administrativă împotriva deciziei de impunere, care a fost respinsă. În acest context, reclamantul a sesizat Tribunalul Constanța (Tribunalul) cu o acțiune în justiție împotriva deciziei de impunere, care a fost, de asemenea, respinsă. Reclamantul a formulat recurs împotriva sentinței Tribunalului, la Curtea de Apel Constanța (instanța de trimitere).

În aceste împrejurări, instanța de trimitere a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Dispozițiile articolului 167, ale articolului 168, ale articolului 169, ale articolului 179, ale articolului 213 alineatul (1), ale articolului 214 alineatul (1) litera (a) și ale articolului 273 din Directiva [TVA] trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale care, în împrejurări precum cele din litigiul principal, obligă contribuabilul, persoană impozabilă căreia i s‑a anulat înregistrarea în scopuri de TVA, să achite către stat TVA colectată în perioada în care codul de înregistrare în scopuri de TVA era anulat, însă nu îi recunoaște acestuia dreptul de deducere a TVA aferente achizițiilor efectuate în aceeași perioadă?”

 

Hotărârea CJUE

Potrivit CJUE, dreptul persoanelor impozabile de a deduce din TVA pe care îl datorează TVA datorat sau achitat pentru bunurile achiziționate și serviciile primite în amonte de acestea constituie un principiu fundamental al sistemului comun al TVA instituit prin legislația Uniunii Europene.

Principiul fundamental al neutralității TVA impune ca deducerea TVA în amonte să fie acordată dacă cerințele de fond sunt îndeplinite, chiar dacă anumite cerințe de formă au fost omise de persoanele impozabile.

Identificarea în scopuri de TVA prevăzută la articolul 214 din Directiva TVA, precum și obligația persoanei impozabile de a declara când își începe, când își modifică sau când își încetează activitățile, prevăzută la articolul 213 din această directivă constituie cerințe de formă în scopul controlului, care nu pot pune în discuție dreptul de deducere a TVA, în măsura în care sunt îndeplinite condițiile de fond care dau naștere acestui drept. Situația ar putea fi diferită dacă efectul încălcării unor cerințe de formă ar fi să împiedice probarea cu certitudine a faptului că cerințele de fond au fost îndeplinite. În acest caz, refuzul dreptului de deducere este legat de lipsa datelor necesare pentru a stabili că sunt întrunite cerințele de fond ale respectivului drept. Revine instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă administrația fiscală dispunea de datele necesare pentru a stabili că sunt întrunite cerințele de fond ale dreptului de deducere a TVA achitat în amonte de reclamant, în pofida neîndeplinirii obligațiilor privind condițiilor de formă.

În orice caz, chiar dacă neîndeplinirea obligațiilor de formă nu împiedică probarea cu certitudine a faptului că cerințele de fond care dau drept de deducere a TVA aferent intrărilor sunt întrunite, asemenea împrejurări pot dovedi existența unui caz de fraudă fiscală, în care persoana impozabilă omite în mod deliberat să îndeplinească obligațiile de formă care îi revin, în scopul de a se sustrage de la plata taxei.

În special, nedepunerea unei declarații de TVA, care ar permite aplicarea TVA și controlul său de către administrația fiscală, este de natură să împiedice colectarea în mod corect a taxei și, în consecință, să compromită buna funcționare a sistemului comun al TVA. Prin urmare, dreptul Uniunii nu împiedică statele membre să considere că astfel de neîndepliniri ale obligațiilor reprezintă o fraudă fiscală și să refuze, într‑un asemenea caz, beneficiul dreptului de deducere.

 

În acest context, CJUE a stabilit că „articolele 167-169 și 179, articolul 213 alineatul (1), articolul 214 alineatul (1) și articolul 273 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care permite administrației fiscale să îi refuze unei persoane impozabile dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată atunci când se stabilește că, din cauza neîndeplinirii obligațiilor care i se reproșează acesteia din urmă, administrația fiscală nu a putut să dispună de datele necesare pentru a stabili că sunt îndeplinite cerințele de fond care dau drept de deducere a taxei pe valoarea adăugată achitate în amonte de persoana impozabilă menționată sau că aceasta din urmă a acționat în mod fraudulos pentru a putea beneficia de dreptul respectiv, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere.”.

Hotărârea Curţii este în linia observaţiilor formulate de Guvernul României.