Prima Pagina

Hotărârea CJUE în cauza C-284/16, Achmea

Data: 
09.03.2018

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene („CJUE” sau „Curtea”) a pronunţat marți, 6 martie 2018, hotărârea în cauza C-284/16, Achmea, ca urmare a cererii de decizie preliminară formulate, în temeiul articolului 267 TFUE, de Curtea Federală de Justiție din Germania, cu privire la interpretarea articolelor 18, 267 și 344 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (TFUE).


Situaţia de fapt şi întrebările adresate CJUE

În 1991, fosta Cehoslovacie și Țările de Jos au încheiat un acord privind promovarea și protecția investițiilor (denumit în continuare „TBI”). Acest TBI prevede că diferendele dintre un stat contractant și un investitor din celălalt stat contractant trebuie să fie soluționate pe cale amiabilă sau, în caz contrar, în fața unui tribunal arbitral.

Ca urmare a dizolvării Cehoslovaciei în 1993, Slovacia a succedat în drepturile și în obligațiile acestei țări care decurg din TBI. În 2004, Slovacia și-a deschis piața asigurărilor de sănătate pentru investitorii privați. Achmea, o întreprindere care face parte dintr-un grup de asigurări neerlandez, a înființat atunci în Slovacia o filială în scopul de a oferi asigurări private de sănătate în acest stat. În 2006 însă, Slovacia a revenit în parte asupra liberalizării pieței asigurărilor de sănătate și a interzis, printre altele, distribuirea profitului obținut din activitățile de asigurări de sănătate.

În 2008, Achmea a inițiat împotriva Slovaciei o procedură arbitrală în temeiul TBI, pentru motivul că interdicția amintită era contrară acestui acord și că această măsură îi cauzase un prejudiciu financiar. Întrucât Frankfurt am Main, Germania, a fost ales ca loc al arbitrajului, dreptul german a fost aplicabil procedurii arbitrale în cauză.

În cadrul acestei proceduri arbitrale, Republica Slovacă a invocat o excepție de necompetență a tribunalului arbitral. În această privință, ea a susținut că, în urma aderării sale la Uniune, recurgerea la un tribunal arbitral prevăzută de TBI era incompatibilă cu dreptul Uniunii. Prin hotărârea arbitrală din 26 octombrie 2010, tribunalul arbitral a respins această excepție. Cererile de anulare a acestei hotărâri introduse de Republica Slovacă în fața instanțelor germane de prim grad și de apel nu au fost admise.

În 2012, tribunalul arbitral a constatat că Slovacia încălcase efectiv TBI și a obligat-o să îi plătească societății Achmea despăgubiri în cuantum de aproximativ 22,1 milioane de euro. Slovacia a introdus atunci la instanțele germane o acțiune în anulare împotriva acestei hotărâri a tribunalului arbitral. În opinia Slovaciei, clauza de arbitraj cuprinsă în TBI este contrară mai multor dispoziții ale TFUE.

Sesizată în cauză în recurs, Curtea Federală de Justiție, Germania (instanța de trimitere) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze CJUE următoarele întrebări preliminare:

„1) Articolul 344 TFUE se opune aplicării unei prevederi dintr-un acord bilateral de protecție a investițiilor încheiat între state membre ale Uniunii (un așa-numit „BIT intern al Uniunii”), potrivit căreia un investitor dintr-un stat contractant al acordului, în cazul unui diferend referitor la investiții, în celălalt stat contractant, poate introduce o acțiune împotriva acestui din urmă stat în fața unui tribunal arbitral în condițiile în care acordul de protecție a investițiilor a fost încheiat înainte de aderarea acestuia la Uniunea Europeană, dar procedura din fața tribunalului arbitral urmează a fi declanșată abia după aderare?


2) În cazul unui răspuns negativ la prima întrebare:

Articolul 267 TFUE se opune aplicării unei asemenea prevederi?


3) În cazul unui răspuns negativ la primele două întrebări:

În condițiile prezentate la prima întrebare, articolul 18 primul paragraf TFUE se opune aplicării unei asemenea prevederi?”


Hotărârea CJUE

Cu titlu preliminar, Curtea a reiterat o serie de principii din jurisprudența sa constantă. Astfel, un acord internațional nu poate să aducă atingere ordinii competențelor stabilite prin tratate și, prin urmare, autonomiei sistemului juridic al Uniunii, a căror respectare o asigură Curtea. În acest sens, pentru a garanta conservarea caracteristicilor specifice și a autonomiei ordinii juridice a Uniunii, tratatele au instituit un sistem jurisdicțional destinat să asigure coerența și unitatea în interpretarea dreptului Uniunii. Revine instanțelor naționale și Curții obligația de a garanta deplina aplicare a dreptului Uniunii, un element esențial al sistemului jurisdicțional fiind procedura trimiterii preliminare care are drept scop asigurarea efectului deplin și autonomiei dreptului UE.

În baza acestor considerente, Curtea a arătat că tribunalul arbitral constituit în conformitate cu TBI este chemat să interpreteze sau chiar să aplice dreptul Uniunii și, în special, dispozițiile privind libertățile fundamentale, printre care se numără libertatea de stabilire și libera circulație a capitalurilor.

În continuare, Curtea a statuat că acest tribunal arbitral nu poate să fie calificat drept instanță „dintr-un stat membru”, în sensul articolului 267 TFUE.

Apoi Curtea a analizat posibilitatea supunerii hotărârii arbitrale controlului unei instanțe dintr-un stat membru care ar putea să sesizeze Curtea. În acest sens, Curtea a precizat că un astfel de control jurisdicțional nu poate fi exercitat de instanța menționată decât în măsura în care este permis de dreptul național.

În această privință, Curtea a subliniat că, deși controlul hotărârilor arbitrale exercitat de instanțele statelor membre poate, în anumite condiții, să prezinte în mod legitim un caracter limitat în cadrul unei proceduri de arbitraj comercial, această regulă nu poate fi transpusă în cazul procedurii de arbitraj vizate în speță. Astfel, în timp ce prima procedură își are originea în autonomia de voință a părților în cauză, a doua rezultă dintr-un tratat prin care unele state membre consimt să scoată de sub competența propriilor instanțe - și, prin urmare, din sistemul jurisdicțional UE - litigii care pot privi aplicarea sau interpretarea acestui drept.

Curtea a atras atenția asupra faptului că, prin încheierea TBI, statele membre părți la acesta au instituit un mecanism de soluționare a litigiilor dintre un investitor și un stat membru susceptibil să excludă ca aceste litigii, chiar dacă ar putea privi interpretarea sau aplicarea dreptului Uniunii, să fie soluționate într‑un mod care să garanteze deplina eficacitate a acestui drept.

În plus, potrivit Curții, posibilitatea de a supune aceste litigii unui organism care nu constituie un element al sistemului jurisdicțional al Uniunii este prevăzută de un acord care nu a fost încheiat de Uniune, ci de state membre. Astfel, clauza de arbitraj este de natură să repună în discuție caracterul propriu al dreptului UE nefiind, prin urmare, compatibilă cu principiul cooperării loiale și aducând atingere autonomiei dreptului UE.

În acest context, CJUE a stabilit că articolele 267 și 344 TFUE trebuie interpretate în sensul că se opun unei dispoziții cuprinse într‑un acord internațional încheiat între statele membre, precum articolul 8 din Acordul privind promovarea și protecția reciprocă a investițiilor între Regatul Țărilor de Jos și Republica Federală Cehă și Slovacă, potrivit căruia un investitor din unul dintre aceste state membre, în cazul unui litigiu referitor la investiții în celălalt stat membru, poate introduce o procedură împotriva acestui din urmă stat membru în fața unui tribunal arbitral, a cărui competență acest stat membru s‑a obligat să o accepte.

Având în vedere răspunsul dat la prima și la a doua întrebare, Curtea a considerat că nu este necesar să se răspundă la a treia întrebare.

Hotărârea Curţii este în linia observaţiilor formulate de Guvernul României.