Relaţii bilaterale

A A

Republica Libaneză

Denumire oficială: Republica Libaneză (Al Jumhuriya Al Lubnaniya)

Capitala: Beirut

Suprafaţa: 10.452 km²

Limba oficială: araba

Ziua naţională: 22 noiembrie (aniversarea proclamării independenţei, în anul 1943).

Forma de guvernământ: republică parlamentară.

Scurt istoric

Libanul, leagănul civilizaţiei feniciene, a cunoscut succesiv cuceririle egipteană, asiro - babiloniană, macedoneană, romană şi arabă. După cruciade, în secolul al XVI-lea, a intrat sub dominaţia otomană, păstrându-şi însă un statut privilegiat. După primul război mondial, între 1920-1943, s-a aflat sub mandat francez. La 22 noiembrie 1943, s-a proclamat stat independent.

În anul 1975, în Liban a izbucnit un război civil intraconfesional, cu consecințe tragice: peste 150.000 de morţi şi răniţi, sute de mii de familii strămutate; pagube materiale evaluate la 25-30 miliarde dolari; dislocarea structurilor de stat, înfiinţarea şi funcţionarea paralelă a unor instituţii administrative, militare şi de securitate; împărţirea ţării în zone aflate sub controlul diferitelor formaţiuni politice; prezenţa, pe teritoriul libanez, a trupelor altor state (Siria, Israel), a combatanţilor palestinieni şi a Gardienilor Revoluţiei din Iran.

Războiul a încetat în urma Acordului de la Taef (Arabia Saudită) din octombrie 1989, în baza căruia autorităţile libaneze au trecut la aplicarea unor măsuri vizând normalizarea situaţiei din ţară, printre care: reunificarea şi activarea instituţiilor administraţiei de stat; reluarea activităţii parlamentului şi stabilirea de noi structuri ale acestuia (majorarea numărului deputaţilor de la 99 la 128, repartizarea lor egală între creştini şi musulmani, formarea comisiilor parlamentare); organizarea de alegeri legislative începând cu anul 1992, extinderea autorităţii statale pe întreg teritoriul naţional; dezarmarea şi desfiinţarea miliţiilor.

Trupele siriene, intrate în Liban în iunie 1976, cu acordul Ligii Arabe, pentru a separa pe beligeranţi au rămas în această ţară şi după semnarea Acordului de la Taef. Armata siriană a fost retrasă din Liban în aprilie 2005, în baza rezoluţiei 1559 a Consiliului de Securitate ONU. După această dată au fost organizate alegeri libere în Liban (iunie 2005), câştigate de Alianţa „14 Martie”, fiind format guvernul condus de premierul Fouad Siniora.

La 25 iunie 2009, a avut loc şedinţa inaugurală a noului Parlament libanez (Adunarea Naţională), rezultat în urma alegerilor din 7 iunie 2009 iar la 27 iunie 2009, în urma unui acord cadru inter-libanez, Saad Hariri a fost desemnat pentru ocuparea funcţiei de prim-ministru. În urma unor negocieri anevoioase, la 9 noiembrie 2009, Saad Hariri a reuşit formarea noului guvern de uniune naţională, constituit, în principal, din tehnocraţi, remarcându-se absenţa figurilor politice controversate. La 10 decembrie 2009, guvernul de uniune naţională a fost validat de către Adunarea Naţională. În ianuarie 2011 guvernul s-a destrămat, pe fondul apariției unor tensiuni între membrii acestuia. Criza guvernamentală s-a încheiat la 13 iunie 2011, odată cu numirea în funcția de prim-ministru a lui Majib Mikati. Acesta, la rândul său, și-a depus mandatul la 22 martie 2013, fiind succedat de Tammam Salam (validat de Parlament la 6 aprilie 2013).

Situaţia politică internă: Puterea în stat este împărţită, pe criterii confesionale, între creştini şi musulmani, în conformitate cu Constituţia din 1926, Pactul Naţional din 1943 şi Acordul de la Taef (octombrie 1989).

Preşedintele Republicii este ales de Adunarea Naţională (Parlamentul) pe o perioadă de 6 ani. Fostul presedinte şi-a încetat mandatul la 25 mai 2014. De la vacantarea funcției, parlamentul s-a întrunit de mai multe ori pentru alegerea unui nou șef al statului, însă fără succes. Prerogativele funcției prezidențiale au fost preluate de primul-ministru și Consiliul de Miniștri, care adoptă deciziile prin consens.

Puterea legislativă este exercitată de Adunarea Naţională, Parlament unicameral (128 membri, împărţiţi în mod egal între cele două comunităţi: creştină şi musulmană, aleşi prin vot direct pe o perioadă de 4 ani). Preşedintele Parlamentului Nabih Mustapha Berry este din comunitatea musulmană şiită şi este în această funcţie din octombrie 1992, fiind reinvestit în 1996, 2000, 2005 şi 2009. Actualul Parlament şi-a prelungit mandatul în anul 2013 cu un termen de 17 luni, iar în august 2014 s-a votat o nouă prelungire de 2 ani şi 7 luni. Toate forţele politice parlamentare au susţinut decizia de prelungire a mandatului.

Puterea executivă este exercitată de către Consiliul de Miniştri, al cărui preşedinte aparţine comunităţii musulmane sunite. După demisia lui Najib Mikati din calitatea de prim-ministru la 23 martie 2013, Tammam Salam a devenit candidatul consensual pentru funcţia de prim-ministru, validat la 6 aprilie 2013 prin votul Parlamentului. Instalarea noului guvern de uniune naţională, condus de Tammam Salam s-a realizat la 14 februarie 2014, când a fost votată Declaraţia ministerială (programul de guvernare).

Principalele formaţiuni politice sunt:

Pentru comunitatea musulmană: Partidele şiite, reprezentate în Parlament, sunt Mişcarea "Amal" („Speranţa”, partid laic, fondat în 1975, condus de Nabih Berry) şi"Hezbollah" ( fondat în 1984, condus de Hassan Nasrallah). În prezent, principala formaţiune politică sunită este „Tayyar Mustaqbal” (Miscarea pentru Viitor), formată în 2005 de Saad Hariri.
Pentru comunitatea creştină: Partidul Kataeb (fondat în 1936 de Pierre Gemayel), Partidul Naţional Liberal, Blocul Naţional, organizaţiile Tanzim, Gardienii Cedrului, Marada.
Laice: Partidul Socialist Progresist (aparţinând comunităţii druze), Partidul Baath Arab Socialist , Partidul Comunist Libanez, Partidul Naţional Social Sirian.

Direcţia Orientul Mijlociu şi Africa, februarie 2016