Prima Pagina

Istoricul relaţiei României cu Curtea Internaţională de Justiţie şi cu predecesoarea acesteia, Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională


Sesizarea, în 2004, de către România, a Curţii Internaţionale de Justiţie (CIJ) cu privire la problematica delimitării spaţiilor maritime ale României şi Ucrainei în Marea Neagră nu a reprezentat o acţiune singulară, în premieră, a statului român în raporturile sale cu instanţa internaţională de la Haga, chiar dacă este prima speţă în care România a chemat în judecată, în mod direct, un alt stat. Astfel, de-a lungul timpului, încă din perioada premergătoare apariţiei Curţii Internaţionale de Justiţie (mai exact, în perioada existenţei Curţii Permanente de Justiţie Internaţională, instituită prin Pactul Societăţii Naţiunilor, şi care a funcţionat până în anul 1946 – anul înfiinţării CIJ, în baza Cartei ONU), statul român a fost implicat (sau a fost direct interesat) într-o serie de speţe supuse, în procedură consultativă, judecăţii instanţei internaţionale, care au clarificat chestiuni referitoare la statul român şi la reprezentanţii acestuia şi care, în acelaşi timp, au îmbogăţit jurisprudenţa Curţii.

Mai mult, relaţia României cu instanţa de la Haga nu s-a limitat la seria de cazuri amintite (prezentate, pe scurt, mai jos). Demn de remarcat este şi faptul că, pe toată durata existenţei Curţii Permanente de Justiţie Internaţională, Demetru Negulescu (1875-1950), una dintre cele mai strălucite personalităţi din istoria dreptului românesc, distins profesor de drept internaţional la Facultatea de Drept din Bucureşti, a activat ca judecător (mai întâi supleant, apoi titular) la această înaltă instanţă. Prin intermediul său, România şi-a adus o contribuţie remarcabilă la dezvoltarea dreptului internaţional, cu precădere în materia avizelor consultative, opera judecătorului Negulescu rămânând şi astăzi de referinţă în acest domeniu.   

În 1926, Guvernul României, împreună cu Guvernele Franţei, Marii Britanii şi Italiei, au adresat Curţii Permanente de Justiţie Internaţională – prin intermediul Consiliului Societăţii Naţiunilor – o solicitare în vederea formulării unui aviz consultativ pe tema limitelor competenţelor teritoriale ale Comisiei Europene a Dunării (cazul privind Competenţa Comisiei Europene a Dunării în sectorul cuprins între Galaţi şi Brăila). Un an mai târziu, în 1927, Curtea a emis un aviz în acest sens, prin care a analizat problematica limitelor competenţelor exercitate de Comisia Europeană a Dunării (organizaţie internaţională care a precedat actuala Comisie a Dunării, creată în 1948), exprimând opinia conform căreia în exercitarea atribuţiilor sale, competenţele acesteia se extind până la Brăila. Deşi argumentaţia României (care a pledat pentru ca limitele acestor competenţe să se extindă doar până la Galaţi) a fost contrazisă de soluţia avută în vedere de Curte, avizul consultativ al acesteia din urmă a tranşat problema.

Este de menţionat în acest caz opinia dizidentă a judecătorului român Demetru Negulescu, exprimată într-un document numărând 102 pagini, prin care acesta a dezvoltat o complexă argumentaţie în favoarea exercitării de către Comisie a competenţelor sale doar până la Galaţi.

Ulterior celui de-al doilea Război Mondial, şi înfiinţării, în 1946, a Curţii Internaţionale de Justiţie, România a mai fost implicată în cazuri aflate pe rolul instanţei de la Haga – de asemenea, în procedură consultativă. 

Primul dintre aceste cazuri a privit Interpretarea Tratatelor de pace încheiate cu Bulgaria, Ungaria şi România. Curtea a emis două avize consultative, în martie 1950 (prima fază a procesului), respectiv, iulie 1950 (a doua fază) în ceea ce priveşte această chestiune. Speţa avea în vedere, conform celor constatate de Curte în primul aviz, aplicabilitatea, în cazul unor diferende, a procedurii de reglementare a diferendelor, procedură instituită de tratatele de pace. Avizul emis în acelaşi caz la data de 18 iulie 1950 – cea de-a doua fază – este important mai ales din perspectiva principiului efectului util, concluziile Curţii în această materie fiind invocate adesea în jurisprudenţa ulterioară.

Chestiunea admiterii unor state, inclusiv România, ca membri ai Organizaţiei Naţiunilor Unite a fost abordată de CIJ în două avize. În primul aviz, din 28 mai 1948 instanţa internaţională a arătat că odată îndeplinite condiţiile pentru admiterea în ONU de către statele candidate, Consiliul de Securitate ar fi trebuit să recomande Adunării Generale adoptarea deciziei privind admiterea în cadrul ONU. Cel de-al doilea aviz a încercat să soluţioneze raporturile dintre cele două organe ale ONU. În avizul din 3 martie 1950, Curtea a subliniat că Adunarea Generală poate să ia o decizie numai pe baza recomandării Consiliului de Securitate. Curtea a mai arătat că lipsa recomandării Consiliului nu poate fi interpretată ca fiind o recomandare nefavorabilă, pe baza căreia Adunarea Generală ar putea lua o decizie.

Un alt caz adus în faţa Curţii în procedură consultativă este cel referitor la Aplicabilitatea secţiunii 22 a articolului VI al Convenţiei privind privilegiile şi imunităţile Organizaţiei Naţiunilor Unite, cu privire la care Curtea a emis un aviz consultativ la data de 15 decembrie 1989 – imediat înaintea Revoluţiei române. Speţa avea drept obiect cazul dlui Dumitru Mazilu (la acea dată, raportor special al Sub-comisiei ONU privind lupta împotriva discriminării şi protecţia minorităţilor), care fusese supus, din motive politice, presiunilor autorităţilor comuniste române de la acea vreme. Astfel, Dumitru Mazilu fusese împiedicat să participe la şedinţele Sub-comisiei pentru a-şi prezenta raportul privind drepturile omului şi tinerii în faţa acesteia, invocându-se pretexte ca starea sa precară de sănătate. Speţa avea drept temă problematica imunităţii agenţilor organizaţiilor internaţionale, Curtea concluzionând că experţii aflaţi în misiune se pot prevala de privilegiile şi imunităţile dobândite în această calitate, inclusiv în raport cu statul ai cărui resortisanţi sunt sau pe teritoriul căruia îşi au reşedinţa. În acest sens, instanţa a constatat aplicabilitatea secţiunii 22 a articolului VI al Convenţiei privind privilegiile şi imunităţile ONU în cazul Mazilu.

În contextul experienţei anterioare a României în raport cu instanţa de la Haga, dar şi al angajamentului ferm al ţării noastre de a-şi gestiona relaţiile cu alte state, cu respectarea strictă a normelor şi principiilor de drept internaţional, aducerea problematicii delimitării spaţiilor maritime ale României şi Ucrainei în Marea Neagră în faţa CIJ, în anul 2004, s-a conturat ca o variantă fireasca de soluţionare paşnică a diferendului dintre cele două state.

În prezent, cazul Delimitarea maritimă în Marea Neagră (România v. Ucraina) reprezintă un reper esenţial în relaţia România – Curtea Internaţională de Justiţie, fiind, astfel cum am arătat mai sus, şi primul caz contencios în care ţara noastră a fost parte în faţa CIJ. Speţa a oferit Curţii posibilitatea de a analiza şi clarifica o serie de aspecte în domeniul delimitărilor maritime (principiul „uscatul domină marea”, relevanţa insulelor în procesul de delimitare, aplicabilitatea metodei echidistanţă/circumstanţe speciale etc. ) – decizia CIJ în acest caz fiind invocată de jurisprudenţa ulterioară, de exemplu, în primul caz de delimitare maritimă adus în faţa Tribunalului Internaţional pentru Dreptul Mării (cazul Bangladesh v. Myanmar privind delimitarea în Golful Bengal).       

Un alt reper îl constituie participarea României la procedurile referitoare la Avizul consultativ privind Conformitatea cu dreptul internaţional a declaraţiei unilaterale de independenţă a instituţiilor provizorii de autoguvernare din Kosovo. Procedura în acest caz a fost iniţiată la 8 octombrie 2008, când Adunarea Generală a ONU a adoptat Rezoluţia 63/3, prin care a solicitat CIJ formularea unui Aviz Consultativ cu privire la conformitatea cu dreptul internaţional a declaraţiei unilaterale de independenţă a Instituţiilor Provizorii de Autoguvernare din Kosovo, adoptată la 17 februarie 2008.

Conform Statutului CIJ (art. 66 alin. 2), la 20 octombrie 2008 Curtea a invitat statele membre ONU să transmită punctele lor de vedere cu privire la întrebarea formulată de AG ONU. De asemenea, având în vedere obiectul cererii de aviz consultativ, Curtea a decis că „autorii declaraţiei unilaterale de independenţă” pot furniza informaţii Curţii.

România a participat la prima fază a procedurii scrise, alături de alte 35 de state şi autorii declaraţiei de independenţă), precum şi la faza orală din decembrie 2009, alături de alte 27 de state şi autorii declaraţiei. 

Argumentaţia României a pornit de la teoria din dreptul internaţional conform căreia dreptul popoarelor la autodeterminare are două componente: una internă, care se manifestă prin exercitarea diverselor drepturi pe care cetăţenii le au într-un stat democratic şi care presupun, în primul rând, participarea la luarea deciziei, în diverse forme, şi una externă, având ca formă extremă de manifestare separarea teritorială. Aceasta din urmă este acceptată de dreptul internaţional doar în cazuri bine stabilite şi foarte rare (atunci când autodeterminarea internă nu poate fi exercitată). Poziţia României a fost în sensul că separarea unui teritoriu nu se poate face decât cu consimţământul statului din al cărui teritoriu se încearcă această rupere. Acceptarea separărilor teritoriale de orice fel şi în orice situaţie, într-o formulă foarte permisivă, riscă să conducă la o atomizare a teritoriilor statelor, stabilitatea internaţională fiind pusă sub semnul întrebării.

În avizul său din data de 22 iulie 2010, Curtea a reţinut caracterul restrâns şi specific al întrebării, subliniind că aceasta nu s-a referit şi la consecinţele declaraţiei şi anume dacă provincia Kosovo a dobândit sau nu statalitate sau la validitatea efectelor juridice de recunoaştere a Kosovo de către acele state care s-au angajat într-un asemenea demers. Prin urmare, Curtea nu a mai examinat problema dacă declaraţia a condus sau nu la crearea legală a unui stat şi nici dacă dreptul internaţional conferă Kosovo un drept de a-şi declara independenţa sau un drept la secesiune. Curtea arată foarte clar că nu poate examina – pentru că se află în afara întrebării, aşa cum a fost formulată – aplicabilitatea dreptului la autodeterminare în acest caz.

Importanţa pe care România o acordă rolului CIJ, dreptului internaţional, în general, în ecuaţia relaţiilor internaţionale este demonstrată o dată mai mult de demersurile, iniţiate în 2013 printr-o amplă procedură de consultare publică printr-o serie de conferinţe organizate în mai multe centre universitare din România, de acceptare de către România a jurisdicţiei obligatorii a Curţii Internaţionale de Justiţie – un proiect de lege în acest sens fiind supus procedurii publice de transparenţă legislativă la sfârşitul anului 2013. Încrederea în judecata Curţii, pragmatismul soluţiei de scoatere de pe agenda politică bilaterală a unor subiecte sensibile şi aducerea lor în faţa unui organism judiciar cu o înaltă reputaţie şi a cărei imparţialitate este de necontestat au reprezentat motive care au stat la baza acestui demers.

Este de remarcat, de altfel, în acest context, că, încă în 1930, România a făcut o declaraţie prin care a acceptat, cu anumite rezerve, jurisdicţia obligatorie a Curţii Permanente de Justiţie Internaţională, pentru o perioadă de 5 ani – declaraţie reînnoită în 1935. (Declaraţia conţinea două rezerve: una privind integritatea teritorială şi drepturile suverane, inclusiv asupra porturilor şi comunicaţiilor, cealaltă, cu privire la chestiunile care, conform dreptului internaţional, intrau în competenţa naţională a României).