Prima Pagina

Prezentarea cazului Delimitarea Maritimă în Marea Neagră (România c. Ucraina)


I. Sesizarea Curţii. Obiectul diferendului

La data de 16 septembrie 2004 a fost transmisă către Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga cererea de iniţiere a procedurilor (Application Instituting Proceedings) a părţii române în vederea soluţionării problematicii delimitării platoului continental şi a zonelor economice exclusive ale României şi Ucrainei în Marea Neagră.

Diferendul a avut ca obiect delimitarea spaţiilor maritime ale celor două părţi – platou continental şi zone economice exclusive – din partea de nord-vest a Mării Negre, zona în dispută fiind de cca. 12 200 de km². Sarcina Curţii a fost să traseze în mod efectiv o linie de delimitare, definită prin coordonate geografice, conform normelor dreptului internaţional aplicabil în materie şi solicitării celor două părţi în timpul procedurilor.

 

II. Faza scrisă  (2004-2008)

Printr-un Ordin al Curţii din 19 noiembrie 2004, au fost fixate termenele pentru depunerea Memoriului României (19 august 2005) şi Contra-Memoriului Ucrainei (19 mai 2006). La 15 august 2005, Agentul României pentru CIJ a depus, la Haga, la Grefa Curţii, Memoriul României, cuprinzând fundamentarea poziţiei părţii române referitoare la delimitare. După ce la 16 mai 2006 a fost depus, la Grefa CIJ, Contra-Memoriul părţii ucrainene, în continuarea procedurilor scrise în faţa acestei instanţe şi în conformitate cu Ordinul CIJ din 3 iulie 2006, la 19 decembrie 2006 a fost depusă la Grefa Curţii Internaţionale de Justiţie Replica României în această speţă, care include contra-argumentaţia părţii române faţă de susţinerile părţii ucrainene din Contra-Memoriu, precum şi o reiterare şi consolidare a poziţiei expuse de partea română în Memoriu. Ucraina a depus la rândul său o Duplică la 5 iulie 2007.

 

III. Faza orală (septembrie 2008)

După finalizarea fazei scrise, în perioada 2-19 septembrie 2008, s-a desfăşurat, la Palatul Păcii din Haga (sediul CIJ), etapa orală a procedurilor, constând în prezentarea publică a pledoariilor celor două părţi.

Procedurile orale s-au desfăşurat în două runde: în perioada 2-5 septembrie – prima rundă de pledoarii ale României, în calitate de reclamant; în perioada 9-12 septembrie – prima rundă de pledoarii ale Ucrainei, în calitate de pârât; în perioada 15-16 septembrie – a doua rundă de pledoarii şi concluziile României cu privire la soluţia de delimitare pe care o consideră echitabilă şi conformă dreptului internaţional; în perioada 18-19 septembrie – a doua rundă de pledoarii şi concluziile Ucrainei. 

 

IV. Argumentaţia părţii române

Partea română a prezentat în cadrul procedurilor o argumentaţie complexă, susţinută de un material probatoriu amplu, principalele linii de argumentaţie fiind:

  • segmentul iniţial al liniei de delimitare a fost deja fixat printr-o serie de acorduri româno-sovietice (pe care Ucraina, ca stat succesor al fostei URSS, trebuie să le respecte) şi care sunt în vigoare între România şi Ucraina, care a recunoscut acest aspect; această linie de delimitare, care descrie un arc de cerc cu raza de 12 mile în jurul Insulei Şerpilor (lăsând spaţiile maritime de la sud de acest arc de cerc României) a fost reprezentată în mod constant pe hărţi de navigaţie emise de serviciile hidrografice competente din fosta URSS, Ucraina, România şi state terţe;
  • în larg faţă de sectorul iniţial, linia de delimitare trebuie trasată prin utilizarea metodei folosite de obicei de Curte şi de tribunalele arbitrale în materia delimitării spaţiilor maritime, denumită „linie echidistantă/mediană-circumstanţe speciale”; aceasta presupune trasarea unei linii echidistante (egal depărtate de ţărmuri) între coastele adiacente (în prelungire) ale României şi Ucrainei şi a unei linii mediane între ţărmurile opuse (faţă în faţă) ale celor ţări; nicio circumstanţă specială nu justifică modificarea acestei linii în favoarea uneia dintre părţi;
  • chiar făcând abstracţie de acordurile româno-sovietice menţionate, practica statelor şi jurisprudenţa instanţelor internaţionale demonstrează că Insula Şerpilor (având în vedere dimensiunile reduse şi poziţionarea sa geografică izolată, neintegrată în coasta continentală ucraineană) nu poate fi luată în calcul la trasarea liniei de delimitare, în caz contrar ajungându-se la consecinţe inechitabile;
  • în orice caz, Insula Şerpilor, care nu poate susţine locuirea umană sau o viaţă economică proprie, este o „stâncă” în sensul Convenţiei de la Montego Bay privind Dreptul Mării ceea ce presupune că nu este îndreptăţită la platou continental şi zonă economică exclusivă proprii. Această calificare a Insulei Şerpilor a fost susţinută de România prin ample mijloace de probă, inclusiv provenite din anexele incluse de Ucraina în Contra-Memoriul depus în 2006.
  • activităţile părţii ucrainene având scopul de a modifica pe cale artificială caracteristicile naturale ale Insulei Şerpilor nu produc efecte juridice împotriva României fiind efectuate după data critică a diferendului bilateral; mai mult, ele reprezintă o recunoaştere implicită din partea Ucrainei a statutului de „stâncă” al Insulei Şerpilor;
  • la acestea se adaugă argumentele istorice cu relevanţă juridică în caz: faptul că preluarea ilegală de către URSS a Insulei Şerpilor în 1948, precum şi fixarea abuzivă a frontierei maritime în 1949 nu pot produce efecte inechitabile suplimentare; compromisul juridic de la încheierea Tratatului politic din 1997 prin care Ucraina s-a angajat să nu ia în considerare Insula Şerpilor în delimitare decât ca stâncă, conform art. 121. alin. (3) din Convenţia ONU privind dreptul mării din 1982.
  • aşa-zisa „disproporţie” dintre ţărmurile celor două ţări, invocată de Ucraina, este bazată pe luarea în calcul a unor segmente ale ţărmului ucrainean care nu se află în nicio relaţie geografică cu ţărmul românesc şi sunt în consecinţă irelevante pentru delimitarea dintre cele două ţări; ţărmurile relevante au lungimi similare, astfel încât nu este justificată ajustarea liniei de delimitare în funcţie de lungimea ţărmurilor;
  • activităţile legate de explorarea şi exploatarea resurselor de hidrocarburi şi de supravegherea pescuitului invocate de Ucraina sunt irelevante pentru problematica delimitării (aspect confirmat de practica CIJ şi a instanţelor arbitrale) şi în orice caz nu susţin în niciun fel linia de delimitare propusă de Ucraina.

 

V. Hotărârea Curţii

Curtea a pronunţat hotărârea sa la 3 februarie 2009. Principalele argumente înaintate de România pentru fundamentarea poziţiei sale au fost acceptate de către Curte, după cum rezultă din evaluarea conţinutului hotărârii:

 

  • Analizând astfel, într-o primă instanţă, elementele privind jurisdicţia Curţii, aceasta a reţinut că – aşa cum a argumentat şi partea română – Curtea poate trasa o linie de delimitare care să despartă platoul continental/zona economică exclusivă a unei ţări de alte spaţii maritime (inclusiv mare teritorială) ale altei ţări; Ucraina promovase o linie de argumentaţie bazată pe o interpretare restrictivă, anume că instanţa este competentă exclusiv să traseze o linie de delimitare între platoul continental/zonele economice exclusive ale celor ţări şi nu poate realiza o delimitare care să privească alte spaţii maritime (respectiv marea teritorială);
  • Cu referire la problematica ţărmurilor, decizia Curţii a fost una predominant favorabilă României: ţărmul românesc este relevant în totalitate (fiind, aşa cum a menţionat şi partea română, atât în prelungirea ţărmului ucrainean, cât şi opus acestuia), în timp ce, în privinţa Ucrainei, ţărmurile Golfului Karkinitska, ale Golfului Yahorlitska şi ale Estuarului Niprului (chiar dacă mai puţin decât a susţinut partea română) nu se proiectează în aria supusă delimitării şi nu pot fi luate în calcul;
  • Şi cu privire la aria relevantă argumentaţia României a fost cea reţinută de către Curte, care a inclus în zona respectivă şi o suprafaţă din zona de sud-est – exclusă de Ucraina – element care a favorizat România în stadiul verificării echităţii hotărârii prin testul proporţionalităţii.
  • Curtea a folosit metodologia de delimitare aplicată în mod obişnuit în jurisprudenţa sa, constând în stabilirea unei linii de echidistanţă provizorii, analizarea circumstanţelor speciale care ar putea justifica ajustarea liniei provizorii şi verificarea rezultatului final prin testul proporţionalităţii, în deplină consonanţă cu ceea ce România a invocat constant, atât în cursul negocierilor, cât şi în cursul procedurilor la Haga.
  • Instanţa apreciat că Insula Şerpilor nu face parte din configuraţia costieră a Ucrainei şi în consecinţă utilizarea unor puncte de bază pe Insula Şerpilor ar conduce la o remodelare judiciară a geografiei, nejustificată de normele de drept sau de practică (argument promovat şi de România); punctele de bază pe ţărmul Ucrainei sunt insula Ţiganca (situată în imediată apropiere a capului Kubansky, selectat de partea română), Capul Takhankut şi Capul Khersones.
  • Curtea a mai reţinut argumentul României cu privire la modalitatea de apreciere a circumstanţelor relevante asupra liniei de echidistanţă, astfel încât niciunul din factorii propuşi de Ucraina nu a fost reţinut pentru ajustarea acestei linii în favoarea sa.
  • Astfel, în primul rând, deşi există o diferenţă între lungimile ţărmurilor, nu există o disproporţie suficient de semnificativă care să justifice modificarea liniei de echidistanţă.
  • În ceea ce priveşte rolul Insulei Şerpilor drept circumstanţă relevantă, Curtea a menţionat după analiza altor elemente că nu este necesar să considere dacă Insula Şerpilor intră sub incidenţa reglementărilor din Convenţia ONU privind dreptul mării care disting între „insulă” şi „stâncă”. Ceea ce a reţinut Curtea este că orice posibile spaţii maritime generate de Insula Şerpilor sunt subsumate celor generate de ţărmul continental ucrainean; în consecinţă prezenţa Insulei Şerpilor nu justifică o modificare a liniei de echidistanţă şi că Ucrainei îi revin doar cele 12 mile marine în jurul Insulei Şerpilor, aspect deja convenit între părţi şi care a reprezentat exact teza părţii române; astfel, soluţia Curţii cu privire la acest aspect punctual este în deplină concordanţă cu ceea ce a susţinut România în pledoariile sale scrise şi în cursul audierilor, anume că Insula Şerpilor nu face parte din configuraţia costieră a Ucrainei şi că practica internaţională demonstrează că formaţiuni maritime de mici dimensiuni (indiferent de calificare ca „insulă” sau „stâncă”) sunt ignorate în realizarea delimitării;
  • Curtea a analizat conduita părţilor (acordarea de concesiuni petroliere, activităţile de pescuit şi de supraveghere a pescuitului), reţinând argumentele părţii române conform cărora activităţile legate de explorarea şi exploatarea resurselor de hidrocarburi şi de supravegherea pescuitului invocate de Ucraina sunt irelevante pentru problematica delimitării (aspect confirmat de practica CIJ şi a instanţelor arbitrale)
  • În finalul aplicării acestei metode, Curtea a efectuat testul proporţionalităţii, menţionând că raportul dintre lungimile ţărmurilor relevante ale părţilor este de 2,8 la 1 în favoarea Ucrainei, iar raportul dintre suprafeţele din aria relevantă alocate de linia de delimitare stabilită este de 2,1:1 (de asemenea în favoarea Ucrainei) şi a apreciat că acest rezultat demonstrează echitatea liniei decise, care nu mai trebuie ajustată. Curtea a confirmat astfel ceea ce România a susţinut constant – anume că testul proporţionalităţii nu reprezintă o metodă de delimitare în sine, ci doar ultima etapă din metoda echidistanţei precum şi faptul că prin utilizarea acestei metode nu se ajunge la un rezultat inechitabil.

 

Linia de delimitare trasată de Curte după analizarea elementelor de mai sus reprezintă o soluţionare a problematicii delimitării favorabilă părţii române, care a obţinut aproximativ 79,34% din zona în dispută, adică cca. 9700 km² de platou continental şi zonă economică exclusivă.